Pr. Radu Liviu Roșu: Suferința – binecuvântare sau blestem?

„Suferința apare atunci când așteptăm ca ceilalți să ne iubească în felul dorit de noi.” —

Paulo Coelho

Așa cum am spus și cu alte ocazii, într-un chip sau altul, toți suferim. Durerea pe care o experimentăm este prezentă în orice moment. Am putea spune că nu există clipă în viața omului în care acesta să nu sufere de ceva, de o durere pricinuită de el însuși. Sau poate fi o durere venită de la cei dragi, de la copii, sau din partea celorlalți oameni. Toți oamenii trec prin filtrul suferinței, indiferent cât de lungă sau cât de scurtă le-ar fi viața.

Dacă stăm bine să analizăm puțin lucrurile, îngăduie Dumnezeu să avem vreo suferință, vreo durere, o greutate, ceva care ne copleșește până în străfundul ființei noastre? Uneori (70%) suntem tentați să spunem că da. Dar dacă analizăm puțin lucrurile, observăm că, de fapt, prin suferință ne cercetează Dumnezeu, ne trimite semnale de alarmă că am deviat de la direcția bună.

Să luăm spre exemplu cazul unei persoane dependente care prin consumul său a deviat de la traseul firesc al vieții. Până când acea persoană nu ajunge la un grad al sufrinței pe toate planurile astfel încât să nu mai aibă altă cale decât recuperarea, schimbarea stilului de viață, reluarea legăturii cu Dumnezeu într-un mod onest, șansele să-și schimbe direcția în viață sunt aproape de zero.

Nu face altceva decât să facă promisiuni că de data acesta lucrurile nu o vor lua razna așa de rău. După un anumit timp, însă, dependența își arată puterea ei, iar persoana în cauză se trezește într-o stare mai și mai gravă.

În ciuda faptului că ceea ce i se întâmplă este cercetarea lui Dumnezeu, nu poate să o vadă astfel. Se gândește că nu rezistă, socotește că durerea este prea mare, că necazurile sunt copleșitoare și zice: ”Ce să mă fac? Nu mai pot!”

Lucrurile nu stau, însă, așa! Tocmai pentru că suferă, pentru că este constrânsă, că are înlăuntrul ei răni, că vin asupra ei toate, că nu mai există nici o nădejde, nici o cale de ieșire, nici un sprijin sau mângâiere, nu este numai un indiciu, ci însăși dovada prezenței lui Dumnezeu. Mai trebuie să vadă și persoana dependentă acest lucru.

Nimeni nu-și propune să ajungă în strare de dependență, dar odată ajunsă acolo, pe astfel de persoane și nu numai, doar suferința le mai determină spre schimbare. Și ceea ce este și mai dureros este faptul că, există persoane pe care nici chiar suferința nu le mai motivează spre schimbare. Pentru persoanele dependente, acest lucru este ucigător. Vor consuma indiferent de consecințe.

Și suferim atât de mult, pentru că în sinele nostru există multă împotrivire. Există EGO-ul, plăcerea de sine, în general toată tendința de autonomie a omului față de Dumnezeu.

Este ca o fortăreață care nu se lasă cucerită de nimeni și de nimic. Deși simte că pe toate acestea le îngăduie Dumnezeu pentru noi tocmai ca să spargă porțile, să deschidă drumul și să intre în sufletul nostru cu harul Său, ne împotrivim și zicem: ”Nu pot, nu pot!”

Pentru persoanele dependente imaginea aceasta este și mai sinistră. Dacă persoanele obișnuite pot întrevedea lucrarea lui Dumnezeu cu ele, pentru persoanele dependente, suferința este privită ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu și nu medicamentul necesar schimbării. De aceea adeseori întâlnim persoane care sunt extrem de revoltate pe Dumnezeu pentru condiția lor, pentru starea lor degradantă în care au ajuns, pentru toate neîmplinirile.

Dar dacă este să privim mai atenți în jurul nostru, vom observa că este suferință pretutindeni. Fiecare clipă este plină de pătimire și, voim sau nu voim, vom suferi. Toți vom împlini acest canon. Problema nu este, așadar că suferim, ci felul în care reacționăm la suferință. Și cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferința!

Și pentru persoanele dependente suferința prin care trec începe să capete sens în momentul în care nu mai aruncă vina asupra lui Dumnezeu și încep să-și asume acea stare de suferință ca și pedagog spre schimbare. În mod uimitor, de foarte multe ori în asemenea cazuri, când suferința este acceptată ca pedagog și nu ca pedeapsă se poate observa într-un timp foarte scurt o schimbare în bine a persoanei care suferă de pe urma dependenței.

De suferit, oricum vom suferi. Tot chinul suferinței va fi în zadar daca nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm. Și valorificăm suferința, o exploatăm pozitiv, când avem o atitudine pozitivă.

Întâi de toate, să nu ne împotrivim deloc și să nu ne văităm. Chiar dacă ne face rău toata lumea, să nu zicem: “Acesta mi-a facut rău!”. Nu ne-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat așa lucrurile pentru că aveam nevoie de suferință. Nu înseamnă că cel care a făcut răul a săvârșit un lucru bun. În aceasta postura se afla și Iuda.

El L-a tradat pe Hristos și aceasta este cea mai mare crimă, însă era în planul lui Dumnezeu să fie trădat tocmai de Iuda și să moară pe Cruce. De asemenea, cei care L-au răstignit sunt răstignitorii Lui adevărați. Dar trădarea, Crucea lui Hristos, moartea Lui înseamnă mântuire pentru lume.

Așa și aici. Cel care ne-a făcut răul este răufăcător și va da răspuns într-o zi pentru aceasta. Noi însă să nu folosim aceeași monedă, nu câștigăm nimic dacă în continuare spunem: “Mi-a făcut așa și așa, să pățească și el la fel!”.

Este o mare greșeală! Dumnezeu îngăduie unui om să ne facă rău și să suferim. Să-l lăsăm pe acela, să luăm seama la suferința noastră și să-L avem înaintea ochilor pe Dumnezeu.

În cazul persoanelor dependente, obstacolul cel mai mare în valorificarea suferinței este AUTOCOMPĂTIMIREA, sau ”cântatul la vioară”. Autocompătimirea anulează orice acțiune spre recuperare, spre schimbarea vieții. Și mai mult decât atât afectează foarte mult stima de sine astfel că persoana în cauză se vede o persoană slabă, care nu poate face nimic și nimic nu îi iese, ca în final să recurgă din nou la drogul preferat. De menționat aici faptul că mintea îmbolnăvită a dependentului va alege întotdeauna calea ușoară și fără eforturi, iar aceasta este calea consumului.

Deși ne vine să oftăm pentru că suferim, ideal ar fi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, și să acceptăm ceea ce ni se întâmplă ca venind din mâna Lui. Vom simți în suflet binele, acel bine care nu se întâmplă în nici un alt fel.

Omul, în orice stare s-ar afla, chiar și în stare de dependență, dacă își dorește sincer să schimbe omul cel vechi cu cel nou, Dumnezeu îi dă această putere, dar numai dacă se căiește cu adevărat, dacă recunoaște ce a ajuns el, fără Dumnezu.

Simone Weill spunea: "Nu căutaţi să nu suferiţi şi nici să suferiţi mai puţin, ci să nu fiţi alteraţi de suferinţă"!

”Prețuiți viața și alegeți să  nu vă pierdeți!”