Teatrul lui Dan Botta

            Descendent al unei familii din Ardeal, ce primise în 1579 titlul de voievozi ai ținutului Chioarului, având printre strămoșii săi pe umanistul patriot Ioan Bob de Cernești, coautor al memoriului Supplex Libellus Valachorum, Dan Botta (Botha) s-a născut în 26 septembrie 1907 la Adjud, Putna. Tatăl său, Theodor Botha, a fost doctor, iar în timpul studiilor la Viena, a cunoscut pe Ioan Lupaș și Vasile Lucaciu, mari luptători pentru drepturile românilor din Ardeal. Fiind persecutat de autoritățile habsburgice, s-a refugiat în Moldova, unde a ocupat postul de medic al căilor ferate la Adjud, iar în timpul Primului Război Mondial a condus Spitalul Mobil nr. 8 de pe front. Aici, se va căsători cu Aglaia Franceschi, o fată de origine corsicană. Dan Botta va urma clasele primare în localitatea natală, primele clase liceale la Focșani, iar ultimele la București, la Liceul „Sfântul Sava”. Cursurile universitare le-a urmat la București, obținând simultan licența în Litere, specialitatea greacă și latină, și în Drept, dar a absolvit și Institutul de Educație Fizică.

            În timpul studenției a publicat cronici literare, plastice și muzicale în Calendarul,  Gândirea, Vremea, L’Independence Roumaine, Dacia și Rampa. În 1931 a debutat cu volumul de versuri Eulalii, bine primit de criticii vremii, poezia sa încadrându-se între cea a lui Ion Barbu și E. A. Poe. Din 1932, alături de Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Mac Constantinescu și mulți alții a participat la simpozioanele organizate de grupul Criterion, făcând parte din redacția revistei cu același nume, iar începând cu anul 1934 a intrat în comitetul de redacție al celor patru volume ale Enciclopediei României.

            În 1936 a publicat volumul Limite, în 1939 Comedia Fantasmelor și drama Alkestis, în 1940, în revista Gândirea „scenariul pentru un film romantic” Sărmanul Dionis, iar în 1941 eseul Charmion sau Despre muzică la editura Bucovina - I. E. Torouțiu; precizăm că eseul a fost publicat pentru prima dată în serial, în revista Gândirea din octombrie 1934 până în mai 1935. În anul 1941 colaborează la revista Dacia, unde publică o serie de articole ca: Românii, poporul tradiției romane, Legea strămoșească, Misiunea romană și despre geniul românesc. În acești ani ține conferințe publice și la radio, printre care: Fântânile mistice ale Luceafărului (1939), Theogonia eminesciană (1940), Spiritul dacic în lume (1940). Vreme de 14 ani a scris un vast studiu filologic despre fondul thracic de cuvinte în limba română, care însumează circa 1800 de pagini în manuscris. A tradus Balade și alte poeme de F. Villon, cu o prefață de Tudor Arghezi, Scrieri alese de Edgar Allen Poe, Regele Ioan de W. Shakespeare, și romanul Oile Domnului de scriitorul portughez Ferreira de Castro.

            Dan Botta s-a stins din viață în 13 ianuarie 1958. A fost frate cu actorul și poetul Emil Botta.

În anul 1968, Dolores Botta a îngrijit patru volume de Scrieri din opera lui Dan Botta pe care le-a publicat la Editura pentru Literatură din București, cu o prefață semnată de Ion Biberi. Volumul I cuprinde: Versuri, Eulalii, Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei, Poeme și Poem în curs.; volumul al II-lea are două piese de teatru: Comedia fantasmelor și Alkestis; volumul al III-lea cuprinde alte două piese de teatru: Deliana, Soarele și Luna și Sărmanul Dionis, un scenariu pentru un film romantic, iar volumul al IV-lea eseurile: Charmion sau Despre Muzică, Limite, Poesis și Varia, dar și cu un fragment inedit din monografia neterminată, Dan Botta, de Eugen Schileru.

S-a spus, pe bună dreptate, că o parte din creația lui se sprijină pe cosmologia lui Platon. Într-adevăr, cultura greacă și-a pus amprente asupra sa încă de pe băncile școlii. Clasicismul antic grecesc, împreună cu miturile sale, fecundat de primitivismul thracic, dionysian, l-au inspirat atât în poezie, cât și în teatru. Susținea că trebuie să fii inițiat în mistere să poți explica puterile primordiale și întâmplările din viața ta. Esteticul însemna valoarea majoră, etică și teoretică, iar cunoașterea bucuria Frumuseții. Dragostea și prietenia reprezintă absolutul, puritatea cu sensurile sale etice, artistice și, de ce nu, ontologice. De aceea, el vedea în artiști „niște tehnicieni ai absolutului”. Concepțiile sale cosmologice sunt expuse în textele: Charmion sau despre muzică (1932), Artizanii absolutului și Athenei, o adevărată Rigă pe Acropole, creată în spirit renanian (1936).

În literatura română este cunoscut prin Cantilene, unul din cele mai fascinante poeme, dar și prin volumul Eulalii, considerat „o distilare de esențe poetice”, lirica sa situându-se între cântec și imn, cu notații criptice, împrumutate de la Ion Barbu sau Lucian Blaga.

Teatrul său ne introduce într-un alt registru sufletesc și într-o altă formulă artistică. Jocul imaginației și al mitologiei se întrupează în personaje concrete între care izbucnesc conflicte și pasiuni contradictorii.

Volumul 2, Teatru[1], se deschide cu Comedia fantasmelor, în al cărei Prolog, Savonarola îi cere Romei să se lepede de trufie, desfrânare și setea de arginți, să renunțe la imperiul său lumesc și la deșertăciunea principilor lumii și să se îmbrace întru Christos. Pontificii, zice el, s-au lepădat de puterea dumnezeiască și „au uzurpat puterea lumii”. El își ia angajamentul că va pune capăt trufiei romane, va răsturna pontificii, va aduce în Italia popoare nemiloase, care „vor surpa altarele, vor pângări bisericile, vor face din ele staul de vite”. „Îmi mai plăcut să le știu staul de vite decât staul de desfrâu”. Papa recunoaște că l-a dominat desfrânarea, „Poftele bântuie în mine ca lupii” și se roagă să fie iertat. În pofida celor predicate, Savonarola a cules doar întristare, ură, silă și dezgust. El le prevestește o moarte crudă tuturor celor care au încălcat preceptele divine; toți vor pieri răpuși, concluzionează el, de fier sau „secerați de ciumă”. Nu vor avea răgaz nici să-și îngroape morții, singura scăpare fiind Reforma.

În actul I, Papa îl critică pe Savonarola, când acesta îi cere să umble desculț, ca discipolii săi și să cerșească îndurare. Călugărul a cerut regilor să închine „tot ce au cucerit în numele crucii”. Singurii care s-au supus sunt regii spanioli Ferdinand și Isabella. Papa hotărăște să trimită în Indii „o misiune de franciscani” să întindă Biserica Domnului „pe tot Pământul”. Pentru a ține piept răsculaților pontificali, el îl învestește pe fiul său Don Juan gonfalonier, căpitan al armatelor pontificale, și îl trimite „asupra vasalilor răsculați”. Cardinalii complotează să-l răstoarne pe Papa Alexandru VI Borgia, cleric spaniol; caută fel și fel de motive. Deși preot, Cesare Borgia dorește să participe la o vânătoare.

În actul II, asistăm la un dialog între Cesare Borgia și Umanistul Pomponius Laetus. Umanistul deplânge termele lui Dioclețian, ajunse niște ruine lugubre, surpate, în general declinul Romei, adică „opera morții”. Să nu uităm că ne aflăm în anul 1497, iar Cesare filosofează pe marginea iluziei, admiră amăgirile mării, în timp ce Umanistul contemplă stelele, „aceste sentinele ale nopții”. În opinia lui Cesare, tipărirea cărților, invenția lui Gutenberg, amenința „frumusețea gravurilor, a literelor, a frontispiciilor” cartea ajungând o insultă a frumuseții, pur și simplu o pângărește. Umanistul îl contrazice: „Nu vezi ce dezvoltare poate lua cultura… Cultura invadând satele!... Prostimea adăpându-se la luminile culturei!...”, concluzionând: „Tiparul va birui”, „ignoranța ar pieri, Roma s-ar înălța de sub ruine”. La rândul său, Cesare îi spune: „Suntem făuriți de timp ca o piatră de valuri”. În timpul acesta, apare Lucrezia Borgia, sora lui Cesare, care a venit să plângă pe ruinele Romei pe bărbatul ei, Giovanni Sforza, fiindcă a părăsit-o. Pentru Cesare, Sforza este „un imbecil, un fluieră-vânt”, „tiranul câtorva sate din Italia”, deși Lucrezia încă îl mai iubește. Papa i-a găsit un alt soț, pe Alonso, fiu de rege spaniol. Deși Papa nu crede că fiul său a fost ucis și aruncat în Tibru, cardinalii îi anunță vestea tristă. În finalul acestui act, Cesare îi cere Papei să fie dezlegat de votul său, fiindcă n-are „chemare de preot”, în schimb, are vocație de soldat.

În actul III, apare Giulia Farnese. După spusele lui Romolino, profetul excomunicat, Savonarola, credea numai în ceea ce vedea, el fiind cel care „A tiranizat Florența cu minciunile lui” și dorea să-l răstoarne pe Papă. Este condamnat la moarte prin spânzurătoare, după care ars, iar cenușa lui să fie aruncată în râul Arno. Savonarola a cerut să fie ars de la început, dar, îndemnat de cardinali, Papa îl excomunică pentru a nu știrbi prestigiul bisericii. În timpul carnavalului, mulțimea strigă numele Giuliei, pe care o compară cu Parsifae, fata răpită de un taur ce o iubea. Giulia îi cere Papei să ucidă oamenii care o comparau cu Parsifae. „Roma e o cetate liberă, rostește Papa, unde oricine poate să spună ce vrea”. Lui Francesco Romolino îi era teamă că „oamenii vor pierde sensul pur, suprasensibil al artei”, că „că se vor desfăta cu ce e grosolan, cu zgura creației”. Papa este convins că el „a fost însetat de dreptate”, pedepsind doar pe cei răi. Singurul reproș pe care și-l face este dacă acest lucru nu l-a împins „la pierzare”. Giulia îi spune Papei că Savonarola va rămâne în istorie „ca un martir, ca un zeu generos sacrificat pentru religie” și că el, Papa, va fi descris „ca pe un taur furios”, iar ea ca „Desfrânata” și „pe Romolino ca o reptilă”. Papa dorește să întreprindă ceva care să fascineze istoria; vrea să refacă domeniul Bisericii și să-i restituie „autoritatea temporală”, pentru a reface imperiul lui Constantin. Este convins că vor veni francezii să ajute Roma. Papa dă ordin ca „pe timp de trei ani a zecea parte din venitul bisericilor, al mănăstirilor și din orice beneficii eclesiastice, oricare ar fi starea, gradul și demnitatea posesorilor” să revină Bisericii pe deplin drept, iar cardinalii să dea „cincizeci de mii de ducați pe an, poate mai mult”; de asemenea, „averea tuturor prelaților, răposați la Roma” să revină Bisericii, precum și „A douăzecea parte din venitul jidanilor” să fie atribuiți acesteia. La împlinirea a o mie cinci sute de ani de la nașterea Domnului, Papa vrea o sărbătoare care să impresioneze mulțimea adunată din toate colțurile lumii, pentru a-i crește prestigiul. La finalul scenei 1, din actul I, apare și Niccolo Machiavelli, secretarul ambasadorului Senioriei florentine. Acesta îl anunță pe Papă că condottierii săi „pradă în cuprinsul Republicii”. Pentru Machiavelli, Savonarola, cel urma să fie ars pe rug, n-a fost decât un exaltat, „un mincinos, un om politic”. „Știa să folosească admirabil prostia și superstiția mulțimii” concluzionează el. În scena a 2-a apar cele două femei Lucrezia Borgia și Dona Sancia de Aragon. Sancia îi spune Lucreziei că omul care l-a ucis pe Condio, iubitul ei, și pe Alonso de Aragon, fratele ei, a vrut să-l omoare, nu este altul decât Cesare Borgia sau Giulia Farnese. În continuare, Lucrezia și Alonso își mărturisesc iubirea, bărbatul recunoscând că dorul ei de viață l-a întremat. „Degetele tale erau mai bune ca orice balsam” zice el.

În actul IV, trufia este întrupată în patru ipostaze prin condottierii: Francesco duce de Gravina, Pagolo Orsini, Vitellozzo Vitelli și Oliverotto (Liberotto) da Fermo. Tuspatru se bucură că Borgia, „bastardul răspopit”, a fost învins în luptele directe, asta, fiindcă ei l-au trădat. Ei pun la cale răsturnarea Papei, deoarece, zic ei, acesta este „un scelerat”. Alonso este soțul Lucreziei, care „își schimbă des bărbații”, „de câte ori Papa este la ananghie”; cei patru își caută noi aliați, deoarece „Cesare este un monstru de egoism”. Ei regretă că nu au beneficiat măcar de un principat așa cum au obținut alți condottieri. Vitellozzo și-a ucis unchiul pentru a-i lua locul. Cu toții organizează un complot împotriva lui Cesare. Machiavelli ajunge secretarul lui Cesare. În opinia sa, „oamenii sunt răi” și trebuie uciși până nu te ucid ei. Îi spune Astrologului: „Să învingi (…) e totul”. Fiindcă „Lumea nu se uită cum învingi. Istoria îți dă dreptate”. Replica Astrologului explică și titlul acestei drame: „Vă bucurați că oricine poate ajunge orice. Că oricine își poate ridica fantasmele, propriile sale iluzii la treapta de adevăruri, de principii ale lumii. Contemplați ierarhia cerurilor, incoruptibila ordine!”. Pentru Machiavelli cheia puterii stă în îndrăzneală, căci „Omul înțelept e acel care înfruntă orice, și mai ales ursita”. După el, dacă oamenii ar avea știința prevederii, „ursita n-ar avea nicio parte în cursul vieții oamenilor”. Cesare află de complotul pus la cale de cei patru și îi invită la el; sunt prinși, dezarmați și condamnați la moarte.

În actul V, Cesare cucerește Romagna, Umbria, Marca, Toscana, le unește într-o singură țară: Italia. Este convins că a stârpit tiranii și a redat libertatea Italiei. Papa își simte sfârșitul. La rândul său, Cesare este convins că el va fi urmașul Papei, adică al tatălui său. Într-adevăr, Papa moare, dar locul său va fi ocupat de Iuliu II. Machiavelli îi cere lui Cesare să unifice toată Italia. Maestru de ceremonii, Buchard, trimisul noului Papă, ridicat la rang de episcop, îi solicită lui Cesare să-i predea cetățile și domeniile lor. Cesare îi spune că le va preda cu condiția să fie lăsat să plece din Roma, „undeva singur, necunoscut, printre cei mulți”; „M-a cuprins un dor să fiu un nimic” încheie el.

După cum se poate observa, Comedia fantasmelor cuprinde o suită de scene istorice din timpul Renașterii.

În Alkestis, Dan Botta interpretează într-o formă personală drama personajelor din tragedia greacă a lui Euripide.

Actul I se deschide cu un dialog între regele Admetos și Îngerul Morții. Regele are soție pe Alkestis. Ea este atât de frumoasă, încât ar invidia-o și zeii. Cei doi au doi copii. Îngerul îi spune că a fost pus să vegheze asupra lui. De când a văzut-o „Viața fără ea… părea un blestem”, dar tatăl ei a făcut un legământ aspru: „Numai acela/ Care ar fi intrat în curtea lui/ Pe un cal tras de un leu și un mistreț (…)/ putea fi/ Mirele fetei”. Admetos, ajutat de Phoibos și Athena, a venit într-un car „peste care flutura/ Umbra Fatalității”. Din păcate, în ziua nunții, când a jertfit prinos zeilor, a uitat-o pe Pallas-Athena, lucru care îi va aduce moartea peste cinci semănături, așa cum îi prevestise oracolul. Încă de când a sosit cea de-a cincea semănătură, aleargă, încercând să înlăture Fatalitatea, rătăcind ca un nebun „Prin munți sâlhui, prin păduri negre sau pe malul/ Marilor ape”, urmărit mereu de demonul Morții și al Exterminării. Nimic nu-i poate mângâia sufletul, „nici cântecul de bucurie, nici cântecul de jale”, dorind să se ascundă de lumea „fără cer, fără stele”. Pur și simplu îi este frică de moartea lui. Apollon vrea să-l înduplece pe Înger, să nu-i ia viața lui Admetos, să-l înlocuiască pe acesta cu altcineva, după vrerea Parcelor. Admetos le propune Orbului fără o mână, Ologului cel surd și Paraliticului să-l înlocuiască. Toți refuză. Atunci, el îi cere bătrânului său tată, Pheres, să moară pentru el. Nici acesta nu acceptă să moară pentru el. Când mamă-sa este aproape gată să-și dea viața în locul său, Pheres „o lovește peste gură”. Admetos îi spune iubitei sale, Alkestis, că nimeni n-a vrut să-și jertfească viața pentru el, dar fata vrea să facă gestul suprem. „Dacă o iei pe ea, ce-mi mai rămâne?/ Ce pot să fac cu zilele vieții?/ Cu zilele și nopțile vieții?” se întreabă el ca într-un sonet shakespearean. Alkestis îi cere să facă dragoste pentru ultima oară cu ea.

În actul II, aflăm dacă Alkestis, „cuprinsă de frigurile Morții”, „s-a dat pre sine/ Jertfă Iubirii”, „Ursită Morții”. Corul bărbaților, Hemichorium, crede că prin ruga sa doar zeul Pan ar putea-o mântui pe Alkestis și să îngenuncheze Moartea. Înainte de a se da Morții, „s-o-nvestmântat în multă cuviință” și s-a rugat să vegheze asupra alor săi. Regele „își plânge/ Soția” și „o imploră să nu-l lase”. Admetos îi cere să apeleze și la „mila zeilor puternici”. În clipa când vede „imperiul diafan al Morții”  cu „apele lui triste” se roagă regelui s-o scape. Își ia rămas bun de la copiii săi cu „chipuri duioase” și „răsuflarea dulce”. Este mulțumită totuși că moare mântuindu-l pe rege și-l roagă să se împace cu soarta lui. Alkestis este plânsă de cei doi copii: Eumelos și Perimele. La finalul acestui act, Admetos face o prevestire sumbră: „Bucură-te, îngere al Morții,/ Parcele au fost darnice cu tine,/ În loc de unul ele ți-au dat două/ Cadavre…/ Voi muri curând și eu!”.

În actul III, la curțile palatului lui Admetos, apare un Străin, care îl pune pe Șerbul cu Cetera să cânte. Acesta cântă „Din patul luminatului Tithanos/ Se ridica Regina Dimineții…”. Șerbul îl anunță că „Regina mult iubită” a murit. Străinul vrea să plece, dar Admetos vrea să-l rețină. În final, Străinul va pleca, dar Șerbul se întoarce să-i spună regelui că Străinului i-au crescut „două mărunte coarne”, iar piciorul său avea copită ca de țap aidoma unui satir. Acesta nu era altul decât zeul Pan, care îl trimite la Rege să-i spună „Să cadă-n rugăciuni înflăcărate/ Către Despoina, palida, Regine/ Din Hades, ca făptura mântuită/ Pe care eu am disputat-o/ Pământului, ea s-o așeze-n slava/ Esențelor, a sufletului pururi./ Va fi asemenea zeilor, Alkestis!”. Admetos propune ca toată lumea să înalțe o rugăciune Persephonei; îi cere zeiței să-i întoarcă „măcar umbra/ Ei dragă”, „trupul/ Ei drag săpat în ceața/ Umbrelor”, să-i redea „soția moartă”. Toți au pe cineva drag mort, care se întrupează în zeiță. Persephona îi spune că „Măsura iubirii e în moarte”. Zeița îl sărută pe frunte pe Admetos, iar Persephona e una cu Alkestis; îl va lua și pe rege cu ea. În acest act, se pot regăsi teme din cele două balade: Miorița și Toma Alimoș.

Volumul 3 se deschide cu un „Basm pentru oameni mari, în cinci acte și un Prolog”, intitulat Deliana. Iată ce notează editoarea despre această piesă de teatru în Argumentul dramei: „Tema Delianei purcede de la două basme românești: Fata din Grădina de Aur – pe care Eminescu l-a transpus în versuri și din care a extras, mai târziu, Luceafărul - și Tinerețe fără bătrânețe din culegerea lui Ispirescu[2]. Numele este desprins din refrenul unui colind din Ardeal (colecția G. Breazul): Dăliană, fată dalbă. Această piesă înfățișează „tragedia aceluia ce se rupe de viață și se pierde în vise și în speculațiuni abstracte”. Elementele etnografice sunt autentice. Detaliile lor sunt puse la punct cu ajutorul studiilor, clasice în această materie, ale lui S. Fl. Marian, Tudor Pamfile și Elena Niculiță-Voronca.// Doinele, ghicitorile, versurile satirice, orația de Anul Nou, ca și vraja Ciutelor, sunt compilate după variantele publicate în culegerile Alecsandri, G. Dem. Theodorescu, Iarnik-Bârseanu, Tăzlăoanu sau S. Fl. Marian.// Cântecul Ursitorilor, Cântecul de leagăn, Farmecul Trandafirului, sunt recreate de autor, pe baza unor elemente populare.”.// Protocolul celor două Curți – a Împăratului și a Împărătesei – e conform cu vechiul protocol al Curților noastre domnești, consemnat de vtori-logofătul Gheorgachi, în Condica de obiceaie, care păstrează neschimbate – precum s-a dovedit, - de-a lungul a opt sute de ani, tradițiile Curții bizantine, consemnate de împăratul Constantin Porfiroghenitul în De Officiis.// Umorul popular al Măscăriciului și apelurile sale la bunul-simț și la măsura comună omenească, descind, în mare parte, din Povestea vorbei a lui Anton Pann”.

Membrii curții împărătești, de la slujitori, jupânese, la vornici și voinici aduc ofrande noii născute, Deliana. Apar, pe rând, Purtătorul de cadă, Purtătorul de năstrapă, Baba Rada, Grădinarul, Purtătorul de targer, Purtătorii de pelinice, de fașă. Toată lumea pleacă, rămân Împărăteasa și Baba Rada, care așteaptă Ursitoarele. Bătrâna le-a chemat astfel: „La fereastră, pe-o sinie,/ Am tins pânză gălbioară,/ Și le-am pus de cinișoară,/ Lângă trei făclii de ceară:/ În trei blide de argint,/ În trei talgere de-argint,/ În trei cupe de argint  /Pielm de grâu, mărunt,/ Să le placă mult,/ Un drobuț de sare,/ Să le placă tare,/ Apă de izvor,/ Să cate cu dor,/ Pieptene, oglindă,/ Părul să-și desprindă,/ Chipul să-și alinte,/ Bine să cuvinte,/ Și-un moale fuior,/ Ca degetul lor/ Să-l toarcă ușor”. Când apar Ursitoarele, fiecare poartă pe frunte câte o stea. Ele îi ursesc, pe rând, să fie „frumoasă, cuminte și-nțeleaptă,/ Dreaptă-n gând, și-n suflet dreaptă:/ Minte purure deșteaptă”. Norocul să-i fie Făt-Frumos și să moară „aceeași moarte”. Împărăteasa le cere să-i dăruiască Delianei ceva ce alte fete de împărat n-au. Ursitoarele se supără; îi prescriu „să-ndrăgească/ Frumusețea nelumească,/ Dragostea nepământească”. Împărăteasa o roagă pe Baba Rada s-o crească pe fiică-sa „Într-un turn pe-un vârf de stâncă,/ Până-i va veni ursitul/ Făt-Frumos”.

În actul I, Deliana are cincisprezece ani. Jupân Francesco vinde Babei Rada și Delianei tot felul de mărfuri femeiești. Deliana crede că părinții săi au surghinuit-o în acel loc pustiu. Baba Rada se teme de ceea ce i s-a ursit Delianei. În ajunul Anului Nou, Deliana vrea să-și facă de ursit. Fetele care o însoțesc pe Deliana și-au căutat ursitul, una prin plumb topit, alta prin ceară, alta s-a uitat în apă printr-un inel”. Baba Rada îi aduce „un blid cu apă neîncepută și o fărâmă de ceară. La miezul nopții, trebuie să se așeze „în fața oglinzii, între două lumânări”, „cu părul despletit” și să-l cheme cu „un cuvânt de foc”. Dar ursitul este scris de la naștere: „Pentru tine, pe care nu te cunosc, dar pentru care ursita a vrut ca inima mea să bată, ca sângele meu să curgă, ca sufletul meu să se zbuciume, îmi despletesc părul în această noapte  sfântă între multe nopți,  părul care e o goliciune, și în care dorm neprihănite, cum dorm știmele mării în valul lor de aur, toate gândurile, toate dorurile și toate văpăile sufletului meu. Dacă am deșteptat sufletul tău cu aceste cuvinte, dacă ai simțit răsunetul lor în inima ta, dacă ritmul lor răspund bătăilor, în răsuflul lor răsuflului pieptului tău, atunci arată-mi-te, și poate te voi iubi”. După această chemare, în oglindă apare Făt-Frumos, care îi promite că va veni după ea.

În actul II, Făt-Frumos îi spune tatăului său, Împăratul, că trebuie să plece după Deliana, aleasa inimii sale. Tatăl îi dăruiește pe Galben-de-Soare, calul tinereții sale, care deși are „râie, răpciugă și tignafes” poate întineri dacă va fi spălat „cu rouă de pe flori”, uns „cu argint viu”, țesălat „cu o țesală de aur”, învelit cu „un cioltar de tebencă”, apoi, să-i pună „un frâu de mătasă și o șea de aur” și să-l hrănească „cu o vatră de jeratic”. Împăratul consimte să plece cu condiția să nu poposească în „Valea-Aducerii-Aminte”. Deliana îl așteaptă pe Făt-Frumos, tânjește după el. Dar tânărului i se face dor de părinții, frații și surorile sale și vrea să se întoarcă acasă.

În actul III, Deliana, cu sufletul bolnav, își așteaptă ursitul. Ea îi cere Babei Rada să facă o vrajă să-l aducă la ea. Vraja bătrânei este tulburătoare. Deliana rostește o litanie către Luceafăr care apare în cerdacul ei, îmbrăcat ca un păstor antic. El îi spune că „este veșnic”, iar ea este „moarte” „cu orice clipă trece în moarte”, „se preface în moarte”, dar „dulce e să fii moarte” i se adresează Delianei: „Tu ești moarte. Dor, suferință, tristețe, bucurie, sunt moarte. Sânge, trup, viață, sunt moarte. Eu sunt nemoarte. Dar dulce este să fii moarte”. Fata îi mărturisește că „Cel pe care-l iubeam s-a frânt sub povara îndoielii. Cel care-mi jurase iubire și-a călcat jurământul. Cel pe care-l așteptam, l-am așteptat în zadar”. Luceafărul o asigură că Făt-Frumos va veni la ea. În scena 2, din acest act, Făt-Frumos s-a întors acasă, dar vrea să plece la Daliana. Împăratul își dă consimțământul, dar îl sfătuiește să nu poposească în Valea-Fără-de-Nădejde. În scena următoare, Deliana este deja împreună cu Luceafărul.

În actul IV, Arborele Întâi și cel de-Al Doilea îl anunță pe Făt-Frumos că Deliana este cu altcineva și îl previne că, dacă va merge după fată, va îmbătrâni și va putrezi acolo, mai bine s-ar sinucide. În scena 2, Baba Rada o anunță pe Deliana că Făt-Frumos trebuie să sosească. Deliana poruncește ca tânărul să fie oprit și alungat. Gândul ei este la Luceafăr, de aceea, îi cere acestuia „să coboare din zări”. El i se arată „îmbrăcat ca un zeu antic”. Fata vrea să plece cu Luceafărul, dar acesta îi sugerează să rămână, fiindcă, dacă va dori să se întoarcă, va fi pierdută. Totuși, ea se urcă la cer împreună cu Luceafărul. În timpul acesta, apare Făt-Frumos care le cere castelanelor s-o caute pe Deliana. Făt-Frumos crede că Baba Rada a făcut să dispară Deliana și o străpunge cu spada, nu înainte de a-i spune că trebuie s-o aștepte, fiindcă i-a fost scris să moară împreună.

În actul V, Deliana este împreună cu Luceafărul. Ea îi cere acestuia s-o ducă până la steaua Vega, apoi până la Saturn. În scena 2, Deliana discută cu Ziua, căreia îi spune că vrea să-l întâlnească pe Luceafăr. Ziua filosofează pe marginea condiției umane. Deliana îi spune că nici un muritor nu este vrednic de iubirea ei. După nouă veacuri, Deliana ajunge pe Pământ și se întâlnește cu un Flașnetar, după care îl caută pe Făt-Frumos, care apare „ca un domn fără vârstă, (…), ale cărui trăsături evocă o solemnă întruchipare a morții”. Deliana îi reproșează faptul că s-a întors din drumul către ea. Ea va muri, iar Făt-Frumos are o ultimă dorință: „O clipă, o clipă doar ca să murim împreună”.

În „drama liturgică în patru acte”, Soarele și Luna, Arhanghelul Uriil se autonumește Arhanghelul „pierzării”. El spune povestea mândrului Soare, cel ce umblă de nouă ani „să se-nsoare”, perioadă în care „N-a rodit negrul pământ”. Femeia cu Pruncul în Brațe îi cere să lase mulțimea să ajungă la miazăzi, unde se zicea că e cald, iar ea își va putea crește pruncul. Întâiul Muribund îi spune că Soarele s-a îndrăgostit de sora sa, „dar cu o dragoste lumească”, iar „dragostea lumească nu are loc în ceruri”; această patimă „îl întunecă”. Arhanghelul le spune celor Trei Muribunzi că a venit să aducă „pierzare, desnădejde, moarte, durere”, el fiind „întruparea Ananghiei și a Nevoiei”, „sabia Săvârșirii și a Desăvârșirii”. A Doua Zână o anunță pe Ileana Cosânzeana că se apropie Apocalipsul, „sfârșitul pământului”, iar cea Dintâi Zână că „Dacă oamenii pier”, și rostul tuturor zânelor în lume va pieri. Cea de-A Patra Zână este și mai pesimistă: „Pieirea se întinde ca un talaz înfricoșat. Gerul cuprinde tot pământul. Pâlcuri de oameni fug către miazăzi”. Ultimele patru zâne, dimpotrivă, spun că „au aprins în ochii oamenilor Nădejdea, Credința”, le-a pus pe buze o picătură de vin”, le-a înmulțit „pâinea în traistele lor sărace” și le-a dezghețat „laptele din sânul mamelor”. Ileana Cosânzeana le felicită, iar „Corul Ulmilor plânge pe oamenii care n-au rădăcini”. A Noua Zână comentează astfel schimbarea Soarelui: „E mai palid ca niciodată. Târăște după el un lung giulgiu de sânge și de purpură neagră”, iar „Zarea e pătată de patima lui”. Zânele se tem de oameni. Ileana Cosânzeana le liniștește; ei „sunt aproape neființă”. Oamenii o binecuvântează, fiindcă îi fac să sufere ca să-i mângâie „cu vederea sa”, că le dă „viață”, pentru că au văzut-o că i-a apărat de moarte. Femeia cu Pruncul în Brațe o binecuvântează fiindcă i-a înviat copilul. Ileana Cosânzeana îi sfătuiește să plece, deoarece în tărâmul ei „adie boala veșniciei”, „florile nu se ofilesc niciodată” și ei vor intra „în neființă”. Ea nu mai suportă să vadă atâta suferință în rândul oamenilor. Aidoma zânelor, știe că „Dragostea biruie moartea”. A Zecea Zână îi spune să-i ceară Soarelui să zidească pentru nunta lor „o mănăstire de marmură în Ostrovul-de-peste-Mare cu nouă altare pentru a întârzia moartea oamenilor” și „un pod de aramă din smârcurile mării până la Ostrovul-de-peste-Mare”. În numele iubirii lui pentru ea, va face un târg cu Iadul, căci „chinul iubirii este mai cumplit” decât acesta. „Sărmanul meu frate! Azi s-a schimbat atât de mult”, constată ea. „Răsuflarea sa încărcată de patimă mă arde. Inima sa fanatică mă doare. Sunt ca un oraș împresurat, învălit de o armie cumplită, cu mii de flamuri de foc, cu mii de lănci scânteietoare, arsă de sete, înnebunită de dor. Dar îl iubesc. Și-l aștept în fiecare seară să-mi spună litania lui. Aceeași litanie. De nouă ani, aceeași litanie. Litania care mă umple de rușine și de groază. Dar simt că dacă nu mi-ar spune-o în fiecare zi, cu același suflet pătimaș, aș înnebuni”. Soarele recunoaște că nu o visează decât pe ea, că o caută întruna și că tânjește de dorul ei, ea fiind „o desăvârșită icoană a sufletului său”, drept pentru care îi cere să se logodească. Ileana îi reproșează că este „cuprins de setea păcatului”. Ca urmare a patimii iubirii sale pentru Ileana Cosânzeana, s-a dezlănțuit „urgia pe pământ, iar „Oamenii mor”. Pentru a salva omenirea, ea acceptă să se logodească cu condiția să-i îndeplinească ceea ce-i sugeraseră Zânele. Soarele se angajează, convins că va înfrânge „toate piedicile”.

În actul II, Soarele zorește pe Marele Meșter să termine mai repede cerințele Ilenei Cosânzene, „De-ar să se deschidă aici cele 99 de guri ale Iadului și prăpastia chaosului străbun”. Din păcate, zece mii de oameni mor înghițiți de apa mării. Soarele este hotărât să înfrunte „legile Zidirii” pentru a-și duce planul la bun sfârșit, pregătit să se răzvrătească și împotriva Domnului. Arhanghelul Uriil, îngerul pierzării, „trimesul Domnului”, îi spune Soarelui că glasul Cățelului Pământului „e durere, și orice durere este un dor, o năzuință”. El proslăvește desăvârșita frumusețe, armonia cea de peste fire, prin însăși lipsa pe care o plânge, prin dorul de care lătratul lui sălbatec e pătruns”. Soarele năzuiește cu „o sete neistovită” la Ileana. Pentru Arhanghelul Uriil „Iadul este încordare spre neființă și spre rău, și răul este purtător de moarte și pieire”, dar și „purtător de viață, căci, în sine, nimic nu piere, și o putere atotprefăcătoare mișcă și străbate lumea, și armonii noi se nasc și plutesc pe întinderile Cerului”. Acum, apar chipurile osândite ale lui Idip și Iocastei. Idip este cel care își scosese ochii când a aflat că a făcut dragoste cu mama lui, Iocasta, la îndemnul lui Apollon. Idip își ucisese tatăl. Tot acum se perindă pe scenă Amnon, fiul împăratului David, și Tamar, sora lui. Amnon este dezgustat de sora lui, pentru care ura lui nu este „altceva decât înfricoșată iubire”. Păcatul lor „este Iadul, dar iubirea e mai tare decât Iadul”. La fel s-a întâmplat cu Semiramida și Ninos (fiu și soț), Fedra și Ipolit (fiu vitreg și iubit), Elina și Deifovos (soțul și cumnatul ei) sau Ptolemeu și Arsinoia (frate și soră); Arsinoia ajunge să se căsătorească cu cumnatul ei. Noul soț i-a ucis copiii, iar ea a fugit în Eghipet, unde fratele ei a adăpostit-o, după care a luat-o de soție. Menelas (soțul dintâi al Elinei) i-a scos ochii lui Deifovos, i-a tăiat nasul „Și, pesemne, și altceva”, fiindcă s-a culcat cu soția lui. Fiecare își spune povestea, inclusiv Iovan Iorgovan, cel care o vrea de soție pe sora lui, cea care se va arunca în apele Cernei. Toate perechile acestea aprobă faptul că păcatul lor este „Iadul, dar iubirea e mai tare decât Iadul, care slăvește frumusețea”. Cu patima sa, Soarele alege Iadul numai să fie împreună cu Ileana Cosânzeana; în felul acesta, el îndeplinește toate dorințele Ilenei Cosânzene.

În actul III, apar cele cinci Știme ale mării care descriu alaiul nunții Soarelui cu Ileana Cosânzeana, ce își adresează unuia altuia delicate cuvinte de iubire. Știmele le cântă un cântec de „pierzare, farmecul adâncului”. Ileana aude cântecul, iar când vrea să se arunce în mare, Soarele o „salvează”. În scena 2, ne aflăm în incinta Mănăstirii-Albe-de-peste-Mare. În timpul cununiei Soarelui cu Ileana, zânele își dau seama că mireasa este pierdută, icoana Maicii Domnului cade cu mare zgomot, după care urmează prăbușirea icoanei cu Isus. Ileana Cosânzeana îl imploră pe Soare să nu facă nunta, s-o amâne pe altă dată. Soarele refuză. Preoții scapă, pe rând, cununa ce trebuia pusă pe capul Soarelui. În final, Soarele rostește cele ce trebuiau spuse de aceștia, își pune singur cununa pe cap, dar, când să-i pună cununa Ilenei, lumânările se sting și mulțimea constată că mireasa a dispărut.

În actul IV, Ileana Cosânzeana este în zdrențele rochiei de mireasă și umblă numai noaptea. Femeia cu Pruncul în Brațe îi spune că peste ținuturile acelea s-a abătut frigul, cu toate că acolo a fost întotdeauna primăvară. Copilul este bolnav, dar Ileana îi promite că îl va scăpa de la moarte. Din păcate, ea își pierduse puterile, iar copilul moare. Femeia o roagă să-l învie. Ileana Cosânzeana se sinucide, aruncându-se în mare. Știmele mării o găsesc și constată că a murit „fiindcă nu mai este desăvârșită”. „Păcatul a aruncat asupră-i o umbră, a pus asupră-i o pecete de lut” zice A Treia Știmă a Mării și că „Și l-a răscumpărat, cu însăși ființa ei, ea, cea fără de moarte”, iar cea de-A Doua Știmă că „Aceasta a vrut-o Dumnezeu. Poate, cine știe, ca să-i dea putință să-și răscumpere păcatul”; Întâia Știmă a Mării concluzionează că „Lumea a pierdut cu ea canonul și paradigma frumuseții”. Soarele se aruncă peste trupul surorii sale. Știmele îi spun că Ileana a murit prin păcatul lui, înfrângând „legile lumii și pe Dumnezeu” El cere să-i fie lăsată măcar „amintirea ei” și îi spune Arhanghelului Uriil că „acum” o iubește mai mult ca altădată, deși ea este moartă. Replica Arhanghelui este memorabilă: „Închide ochiul tău. Astupă urechea ta. Întunecă mintea ta. Leapădă-te de cele ce sunt. Leapădă-te și de cele ce nu sunt. Și de cunoaștere, și de necunoaștere. Fii tu însuți până la neființă… spre a cunoaște pe cel mai presus de ființă și mai presus de cunoaștere. Ochiul tău de aur se închide, se întunecă și se risipește. Fii desăvârșitul întuneric. Fii iubirea – întunericul în care sălășluiește El”. În scena 3, ne aflăm în Rai, alături de serafimi, heruvimi și alți îngeri, unii încălțați, alții desculți. Arhanghelul Gavriil îi spune Soarelui că Jertfa Ilenei Cosânzeana l-a mântuit, Arhanghelul Rafail că l-a mântuit căința, Arhanghelul Saltiil că l-a mântuit credința. Pentru Arhanghelul Uriil, Soarele este văzut ca „simbol al Binelui”. Arhanghelul Mihail îi spune că Dumnezeu i-a dat „pe Ileana de soră în Ceruri și soție fără de prihană pe pământ” și că „iubirea sfântă, fără de prihană, luminează Cerul” și „De aceea a menit să nu vă atingeți niciodată”. Arhanghelul Soltiil le prevestește că se vor zări doar cu ochii, dar să fie „tot despărțiți”, iar Arhanghelul Indiil că „zi și noapte, plini de dor,/ Arși de foc nestingător,/ Veșnic să vă alungați”, iar Arhanghelul Varahiil să cutreiere mereu cerul. La rândul său, Iovan Iorgovan se întâlnește cu Fata-din-Piatră și îi spune că el „n-ar pleca niciodată din Rai”.

Inspirată din balada populară cu același nume, din colecția lui Vasile Alecsandri, Soarele și Luna este, așadar, o prelucrare din mitologia creștină. Inventivitatea și finețea psihologică demonstrează performanta sa erudiție umanistă, clasicizantă, în care ideile abstracte sunt plasticizate, Dan Botta dominându-și atât subiectul, cât și personajele.

Dramele sale au o mulțime de alegorii, parabole, populate de personaje ale mitologiei antice sau ale folclorului românesc.

„Scenariul pentru un film romantic”, după Sărmanul Dionis al lui Eminescu, merită comentat în prisma preocupărilor teatrale ale lui Dan Botta.

Sub cerul nocturn, Dionis, un tânăr „cu înfățișare tristă”, „în veștmânt romantic”, trece pe străzile Iașilor, purtând cu sine o carte de magie: Arhitecturae cosmicae sive astronomicae geotrenticae compendium. Are în deget un inel magic a cărei piatră „lucește, în lumina de lună”. Casa lui este „un conac primitiv, demult părăsit”. Odaia unde trăia era dezordonată, plină de cărți, împrăștiate peste tot, stampe curioase și, firește, un craniu de om. De la un alt conac, de vizavi, se aude clavirul Mariei, care „inundă aerul nopții”. Ioana, mama Mariei, o asculta „din umbră”. Ochii Mariei și ai lui Dionis se întâlnesc. În fereastră apare „motanul glorios al Sărmanului Dionis”. Dionis iese și se îndreaptă spre castelul Mariei. În dialogul celor doi, Maria recunoaște că Dionis este mai puternic decât ea, că este „prada” lui. „Sărut urma pașilor tăi, murii peste care trece urma ta” declară tânărul, amintindu-ne de celebrul vers al lui Nichita Stănescu. Maria îi mărturisește că este logodită, că tatăl ei a promis-o altcuiva de când era „abia copilă”. Ea îi promite că nu-l va părăsi niciodată. Amândoi ar dori să plece „departe de lume”, „Într-un alt loc… Într-un alt timp… Într-un secol însetat de iubire…”. Dionis se întoarce în odaia lui. Cartea de magie „luminează tot mai tare”. O mână nevăzută o răsfoiește. Brusc, „Toată casa este bătută de un vânt sălbatec”. Are loc o teleportare a eroului în anul o mie patru sute. De data aceasta, este îmbrăcat „într-un veșmânt de cleric medieval”, iar pe masă se află cartea magică, deschisă la pagina a șaptea; nu lipsește nici „hârca cu rânjet etern”. Lumina lunii pătrunde „prin ferestrele arcate”. Dionis, cufundat într-un „somn letargic, este privit de Ruben, „un bătrân de o antică frumusețe”, cel care „cunoaște ca nimeni altul cartea cea mare a firii”. Dionis se trezește și îi spune bătrânului că el este diaconul Dan, învățăcelul său, de la școala domnească din Suceava, cel care în calitate de mirean s-a numit Dionis și a viețuit între alți oameni, într-un alt timp, „patru sute de ani de aici încolo”. Printre altele, Ruben îi spune că „Viitorul și trecutul sunt în noi ca pădurea într-un sâmbure de ghindă” și că „Toate căile care duc la Dumnezeu sunt drepte… Și toate căile duc la Dumnezeu. Dumnezeu este totul. Participând neîmpărțit, prin puterea formelor la ființa divină, te faci aidoma ei…”.

Dan se întoarce pe ulițele Sucevei până la porțile cetății-mănăstire. Este ora liturghiei. El îi mărturisește prietenului său, Modest, că a viețuit „în viitor” cu peste patru sute de ani, că fusese mirean și se numea Dionis și că este la „o răspântie a vieții”; îi spune starețului că „a sorbit din potirul cunoștinței și că se află la o răscruce”. Starețul îl sfătuiește să nu se îndoiască, fiindcă el a fost ales să fie „Sabia Credinței și Flamura Domnului”; pentru asta, trebuie să apere pe Domnul cu armele vrăjmașilor săi și să nu să lase învins de marea amăgire a învățăturii lor, să înfrunte ispitele și să se supună încercărilor. „Fii tare, nu te îndoi” încheie prelatul. „Sufletul tău are nevoie de liniște. Cugetă la lucrările Domnului. Nu părăsi chilia ta. Ține trei zile post, fă rugăciuni neîntrerupte. Și te vei vindeca. Sufletul tău va fi cuprins iarăși de fiorul binecuvântat al credinței” îl asigură el. Dan se roagă Fecioarei să nu-l îndepărteze „de cărările drepte”. Îl obsedează cuvintele Mariei: „Tu, tu, de-a pururi…”. Peste fața Prea-Curatei din icoană se așterne fața Mariei. În mintea sa, Dan este convins că sufletul lui și al ei „sunt sortite împreună de la începuturile lumii”. Modest îi spune că s-ar putea ca Maria să fie „o unealtă a puterii vrăjmașe”, „o poartă a amăgirii”. Dan recunoaște că nu-și poate împlini postul și rugăciunea, dacă n-o vede.

            Fiind la grea cumpănă, îl roagă pe Modest să-l ajute, s-o caute pe Maria și să-i spună să-l aștepte la Ruginoasa la locul știut. Modest ajunge la castelul Mariei, unde îl vede pe spătarul Miron Boldur, logodnicul Mariei, în timp ce-i închina acesteia rodul vânătoarei sale, „cele mai mândre trofee ale pădurii”. Procesiunea este primită de Tudor Logofătul, tatăl Mariei. Aceasta plânge când vede atâta „sânge nevinovat” și-i spune lui Miron că „Sufletul ei nu-l va putea robi” și pleacă. Zamfir, copilul-de-casă, o urmărește și vrea s-o siluiască. Călugărul Modest ajunge la cetate și o întâlnește pe Maria căreia îi spune ce a discutat cu Dan. Zamfir, care ascultase convorbirea celor doi, îi pârăște lui Miron. Dan este prins și dus în fața lui Miron, dar acesta reușește să scape. Se întâlnește cu Maria, urmărit de Miron. Cei doi îndrăgostiți, Dan și Maria, discută din nou despre plecarea „într-un alt univers”. Ei se despart, Dan este rănit la un genunchi de o săgeată a urmăritorilor, dar ajunge la Ruben, căruia îi mărturisește că „a călcat legile Bisericii” și că vrea să-i dea „cheia spațiilor nesfârșite”. Ruben îl pune să răsfoiască din nou cartea magică, iar tânărul simte că sufletul i se desprinde de trup și devine două entități: Dan-Sufletul și Dan-Umbra. Dan pleacă, ducând cu el cartea lui Ruben. În lipsa lui Dan, Ruben se metamorfozează în Diavol, se bucură că „Sufletul lui Dan e pierdut” și că „Din încercarea asta nu mai scapă”. Dan-Sufletul și Dan-Umbra se despart. Unul din ei ajunge în chilia Mariei și-i spune că vrea s-o ducă „într-o altă regiune a spațiilor, în cea mai frumoasă dintre stelele nopții”. Amândoi vor pleca înlănțuiți pe cer spre un tărâm de vis. Dan crede că a devenit Atotputernicul. În clipa aceea, totul se destramă, iar Dan se desparte de Maria. În următoarea scenă, Dan, sub chipul lui Dionis, se află „în cămara acestuia din romanticul Iași”. În conacul de vizavi, o vede pe Maria la brațul lui Zamfir, copilul-de-casă din castelul de odinioară. Cei doi par fericiți, Dionis pleacă „cu ochii pierduți” și „rătăcește pe străzi”. La o fierărie, îl întâlnește pe Miron și, fără să-și dea seama ce face, îl ucide. În scena finală, apar Maria și Zamfir, „fericiți și solemni”, sărutându-se „prelung”.

            Dan Botta s-a stins în plină vigoare creativă, dar a lăsat în urma sa o operă care merită a fi cunoscută.

                                                                                     Icu Crăciun