Nemurirea prin artă, medicină, familie şi autentica nemurire

Unul din cele mai frumoase şi tulburătoare basme din literatura lumii este, negreşit, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă făr’de moarte”, cules de Petre Ispirescu. Protagonistul (Făt-Frumos) nu vrea să se nască în această lume oricâte promisiuni de bucurii îi face taică-su, împăratul: nici prinţese, nici tronuri, nici averi, nici glorie, până când, ca într-o joacă, i se promite tinereţe fără bătrâneţe, darul cel mare al vieţii veşnice. Atunci „plânsul pruncului încetă şi se născu”. Când îşi va da seama că este muritor, iar părintele nu-i poate împlini promisiunea, Făt-Frumos porneşte singur în căutarea idealului pentru care s-a născut şi fără de care viaţa nu are rost.
Superba naraţiune închide în ea problema cea mai importantă a existenţei omeneşti dintru începuturile istoriei, fiindcă la toate capabilităţile umane cu care ne naştem aflăm o lume şi un Univers pentru exercitarea lor, însă pentru acest dor adânc înrădăcinat şi pentru care născutu-s-a Făt-Frumos, nu părea să aflăm o rezolvare omenească.
Ne naştem cu plămâni şi aflăm apoi aer pe care-l respirăm cu nesaţ. Ne este foame şi sete şi iată hrană şi fântâni şi râuri. Ne naştem cu membre pentru deplasare şi aflăm o planetă pe care o vom străbate cu pasul, cu ochiul şi cu gândul, explorând-o. Avem urechi şi vom auzi o lume de sunete, freamăt şi tumult.
Pe o anumită treaptă a existenţei vom descoperi cu melancolie că suntem muritori, moment care marchează „începutul manifestării noastre ca fiinţă inteligentă”- după cum mărturisea Marin Preda în unul din interviurile sale. Este piscul din care începem lupta cu propria perisabilitate fiinţală. Ştiinţa ne vine în ajutor în acest război inegal, arătând că avem chiar un instinct al conservării, unul din cele două supreme care ne guvernează.
Astfel încearcă fiecare individ a-şi nemuri numele prin felurite căi. De pildă prin artă, făurind opere ce-i vor purta amintirea de-a lungul şi latul secolelor.
”Cu sabia cea cruntă să mi se curme viaţa/ Şi totuşi a mea faimă prin veacuri va trăi”- clama poetul roman Ovidiu; „Nu, n-am să mor cu totul, căci sufletu-mi în liră,/ Lăsând în ţărnă trupul, va dăinui mereu./ Cât timp poeţi în lume cântările-şi resfiră,/Slăvit voi fi şi eu” (A. S. Puşkin). Această nemurire o poate acorda artistul chiar şi altora: „Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi”-spune eul liric (eminescian) nerecunoscătoarei fiinţe iubite.
Dacă insul nu poate fi artist, el poate să-şi perpetueze numele şi faima prin biruinţe militare, prin construcţii faraonice, desoperiri ştiinţifice – toate făcând parte din clasa „efemeride”, căci bine ştim că amintirea, numele şi faima sunt surogate de nemurire şi în esenţă, problema tot nu e rezolvată. Nu putem trăi efectiv prin statui, prin opere sau elogii. Sunt himere.
În ajutorul rezolvării problemei fundamentale vine, iată, azi, ştiinţa medicală, ale cărei tehnici şi mijloace vizează prelungirea existenţei cât mai mult posibil, iar de la o vreme îndrăzneşte cu neobişnuită cutezanţă să-şi pună chiar problema unei existenţe matusalemice sau chiar a tinereţii veşnice. Un cercetător italian spunea zilele acestea că în cel mult doi ani, capul sănătos al unui om bolnav va putea fi transplantat pe un corp sănătos. Uimitor, nu? „Dar voi aţi făcut legământ cu moartea” spune una din profeţiile biblice. Dar cum să ne „târguim” cu moartea, ştiind-o atât de inflexibilă? Până în secolul XX, al antibioticelor, n-am izbutit decât nişte amânări, prelungiri minore, însă viitorul unor mari descoperiri la nivel microcelular va schimba radical scenariul. Dar... finalul obişnuit, oricât de târziu ar vrea ştiinţa secolelor viitoare să-l amâne, tot nu va putea fi evitat în mod efectiv.
„Voi trăi prin urmaşii mei, fii şi fiice”-îşi spune cu deosebire omul de rând, care şi el luptă în felul său pentru nemurire. Participă şi el la acest mare „război” şi se întristează amarnic dacă nu are cine să-i ducă numele mai departe. Una din imaginile fericirii pământeşti este aceea a unor bunici înconjuraţi de un roi de nepoţi şi strănepoţi. Fatalmente, nici aceasta nu e decât o biruinţă iluzorie, iar în esenţă intuim neîmplinirea ardentului dor de viaţă veşnică.
Dacă fiinţa umană este doar rezultatul unei evoluţii, înseamnă că pentru ea totul se termină la mormânt, iar adâncul dor de viaţă fără de moarte este fără rost; ba mai mult, o povară ce ne chinuieşte. Dacă însă am fost creaţi de UN MARE MEŞTER, făuritor nu doar al Omului, dar şi al UNIVERSULUI, înseamnă că El are răspunsul, cheia, la cea mai copleşitoare întrebare a speciei umane. După circa patru mii de ani de la crearea lumii, Dumnezeu, a cărui infinită măreţie, putere şi glorie se vede din cele create şi pe Care noi, păgânii, îl intuiam că există, intervine personal în istorie. El, Părintele ceresc, îşi trimite Fiul Unic şi Preasfânt, într-un gest de extremă iubire şi delicateţe, să dea răspuns la uriaşa problemă a Omului (atât de magistral redat în „Gânditorul de la Hamangia”).
A doua Persoană a Sfintei Treimi ia trup omenesc pentru a ne ridica şi a ne face asemenea Lui, dumnezei după har, adică nemuritori. „Iar celor care L-au primit , care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”-glăsuieşte Sf. Evanghelie ioaneică. Fiul lui Dumnezeu spune deschis: ”Eu sunt Lumina lumii. Cine îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”; „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine nu va muri nicicând...ci s-a mutat de la moarte la viaţă.”
Neamul oamenilor poate răsufla uşurat. darurile cereşti nu s-au rezumat doar la Viaţa veşnică, ce este conferită prin credinţă şi schimbarea vieţii, ci şi Libertatea şi Adevărul. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Cine îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”/ „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi.”
Ca fiinţe superioare şi libere, ni s-a dat dreptul de a primi sau respinge oferta Ziditorului Omului şi Universului –încă o dovadă a măreţiei şi gloriei divine. Avem dreptul de a alege lumina sau întunericul, să avem un răspuns clar sau niciunul.
Făt-Frumos din „Tinereţe fără bătrâneţe...”se întoarce acasă fericit, chiar dacă îi iese în cale hâda moarte. Acum el ştie că dincolo de viaţa aceasta există o Ţară a vieţii fericite şi veşnice. A aflat-o, a văzut-o cu ochii lui şi ne-o spune şi nouă. Nimic nu-l mai poate întrista pe el sau pe cititorul basmului.