Olimpiu Nușfelean: Școala sau viața?

Închipuie-ți, dragă cititorule, că apare cineva în fața ta, cu un pistol încărcat, și-ți cere să alegi: școala sau viața? Îl întreabă pe un copil,
căruia i se insuflă de mic, firesc, un comportament autonom, autodeterminat: Ce vrei, școala sau viața? Întrebarea este, firește, absurdă și
neavenită. Ce știe copilul să aleagă la o asemenea vîrstă? Ce știe un copil să aleagă, așa, generic spus, în ultima instanță? Poate avea diferite preferințe, gusturi, dorințe. Dar… alegeri? Acestea se moșesc în școală, care înseamnă pregătire pentru viață. Pregătire, dar cum? Pentru care viață? Școala nu poate fi desfăcută/ desprinsă de viață. Și nici viața de școală. Viața adevărată. Doar avem „școli” de puieți, pepiniere pentru diferite soiuri de pomi sau copaci, cum să nu avem școli de… oameni? Acolo, în acele școli de pomi sau copaci, este inițiată și prin ele este susținută biodiversitatea.
Acolo, în școala pentru oameni, se produce unul dintre cele mai fascinante procese de diversificare și bună definire a personalităților. De creștere și îmbogățire a acestora. Și totuși, mai ales după Revoluție, sîntem mereu antrenați într-un joc – de-a șoarecele și pisica? – în care sîntem invitați să decidem ce e mai bună, școala sau viața. Poate… viața. Doar, iată, sîntem liberi, de ce să nu optăm pentru „libertatea” vieții, împotriva încorsetărilor în care ne ține școala, cu toate învățurile ei. Nu, învățătura nu e bună deoarece îți obosește ochii, îți îndoaie șira spinării, îți împuie mintea cu tot felul de bazaconii, inutile și mohorîte. Ce-i aia să ai carte și astfel să ai patru ochii? Oamenii cu patru ochi văd tot felul de monștri, idealuri de neatins, și nu văd cît de bine se cîștigă la cules de căpșuni, cît să ai bani de-un mic și o bere de sărbători. Iar, la o adică, dacă ai nevoie de un document susținut de… carte, poți obține un doctorat și cu copy paste sau cu subtitlul sprijin al inteligenței artificiale, care e mai deșteaptă decît unul care are carte. Și, la nevoie, sau la ocazie, vor fi întotdeauna cîțiva naivi care, puși cu burta pe carte, vor asigura, „tehnic”, bunul mers al lumii pe oceanele frămîntate ale prezentului.
Dar… De ochii lumii? De dragul justificării unor sinecuri?... De ani și ani se vorbește de nevoia de reformă a școlii, a educației,, a învățămîntului. Fiecare echipă ministerială din educație schimbă cîte ceva, de dragul schimbării, cu voioșie, întreținînd – subtil? – sentimentul că școala e, totuși, inutilă. Sau, cel puțin, nu-i așezată pe rosturi bune. Nu, școala nu răspunde deloc nevoilor de schimbare. Cu toată strădania – demonstrată – a decidenților, care, vezi Doamne, sînt plini de bune inițiative și intenții, precum birourile ministeriale de hîrtii. Doar se vede cu ochiul liber cum, de la nivel decizional, se tot schimbă cîte ceva: se scoate o materia de la un examen, se taie două materii de la alt examen, se inventează examene/ evaluări de parcurs, aruncînd în derizoriu expertiza profesorilor, evaluarea constantă făcută de aceștia la orele de curs, se pune o cameră de vederi în plus în sala de examen, se reduce plata examinatorilor, dacă se poate, în vreme ce perlele elevilor de pe foile de examen rămîn aceleași sau devin chiar mai… gogonate.
Ministrul educației – sau al învățămîntului, sau al nu mai știu cui? – ar dori să-i determine pe profesori să stea opt ore în școală. Asta în vreme ce, în alte domenii de activitate, mulți „angajați”, la privat sau la stat, lucrează mai mult de acasă, cum, de altfel, ne-a învățat fosta Pandemie. (Scriu cuvîntul cu majusculă deoarece e vorba de un personaj mondial.)
Ne desprindem tot mai mult de trecut, dar nu abandonăm obiceiurile „prioritizate” de flagel, zis Covid, zis, mai apoi. Război, sau Președinte care nu se lasă demis, sau Guvern care taie în carne vie, ca într-un alt război fără miză, indus… Să stea la școală, profesorii, adică să…stagneze precum economia moșită de mafioți, precum miniștrii fără inițiative viabile, „să stea”, de mîntuială, și, la o adică, să fie tot ei calul de bătaie al insuccesului reformei pritocite de decidenți analfabeți funcțional (adică nepricepuți în funcții), acei indivizi care nu știu citi propriile obligații publice… Dar de statul în școală opt ore – ca niște funcționari conștiincioși, interziși inițiativelor proprii – se tot vorbește, încă de pe vremea comunismului. Cum vine
vorba de un țap ispășitor pentru slaba pregătire a elevilor sau studenților, pentru lipsa de substanță a învățămîntului, pe care ar trebui să o asigure programele școlare și politicile educaționale, se face trimitere la „privilegiile” profesorilor, la orele puține petrecute în incinta școlii. Nu te legi de salariile și pensiile nesimțite, de calcularea nerușinată a unor „compensații”, dar faci trimitere la „nerușinarea profesorilor”, care nu stau în școală, dar lucrează, în realitate, cu asupra de măsură, acasă, pentru școală, pentru performanțe, pentru olimpiade și celelalte… Vor fi fiind și profesori comozi, dar asta-i treaba lor și a formatorilor care în fac profesori…. Și se vorbește de reducerea inspectoratelor școlare, a materiei de predare, de alte și alte cursuri de perfecționare, de modificări de trimestre și alte chestii de astea, pe cînd esența reformei în educație rămîne de nepătruns, iar idealul școlar e o iluzie lipsită de orice rost.
Nu mai credem în idealul educațional, cum nu mai credem în idealul național, sau în cel democratic, sau în cel privind înaintarea pe drumul fericirii tuturor, al demnității și al iubirii pentru celălalt. Toate astea sînt tendințe desuete, care nu mai dau bine cu mondializarea, cu manipularea globalizantă” a persoanelor, pregătite pentru o societate care pare tot mai mult creată într-un laborator al experiențelor incredibile și nefirești. Și, în timp ce se mai reduc salariile celor mulți care duc greul, se mai taie din programele școlare niște ore sau materii socotite inutile (latină, română, istorie etc., etc.), se construiesc tot felul de culpe pentru profesori, da, în acest timp substanța umană… din om se împuținează mereu, „omenescul” devine o calitate… umană iluzorie, farmecul existenței e spulberat mereu în inima individului standardizat și robotizat. Urmare a confuziei din mintea decidenților, an de an școala e îndepărtată tot mai mult de viață, iar oamenii sînt „învățați” să opteze tot mai mult pentru o viață greșită, pentru o viață mințită, lipsită de rosturile ei fundamentale.