Și plămânii școlii sunt atacați de virusul pandemiei

În lumina aparențelor îngăduite de COVID-19, lucrurile din școala momentului par să arate bine. Ne îndreptăm spre – aparentul – sfîrșit de an școlar și am putea spune – după constatările venite dinspre minister sau conducerile de școli – că sistemul funcționează la nivelul așteptărilor. Depinde ce așteptări avem în vedere. În aparență, organizarea funcționează ca la carte: există săli de clasă pregătite pentru examene, cu distanțare adecvată între elevi, avem stocuride măști standard, spirt sanitar, hîrtie de scris, au fost inițiate chiar niște cursuri de pregătire după un orar precis… Rămîne problema materiei de studiu asimilate în acest an de copii, dar asta intră în seama… pandemiei. Ca și ezitarea prudentă a profesorilor sau elevilor de a intra totuși în sălile de clasă…
Pandemia COVID-19 a căzut peste lume mai rea ca o pecingine. Nu s-a limitat doar la „epiderma” societății, ci a intrat în carnea omenirii, în sufletul acesteia. Prinse în corzi, instituțiile statului, tronînd peste mari domenii de activitate, s-au descurcat cum au putut. Dar s-au descurcat. Sănătatea, internele, armata – fiecare după numele și administratorii săi - au reacționat cu sîrg, au inițiat proceduri, au animat echipele medicale sau de intervenție în menținerea ordinii publice, au cumpărat – cu ce bani au avut – materiale medicale (vom vedea mai tîrziucît de legale au fost afacerile) și au organizat spații de primire a celor infectați, cu tratamentele de rigoare. Domeniul național care nu s-a trezit la realitate și a rămas blocat în uimire este educația. Aici, în esență, nu în aparență, lucrurile sînt rătăcite de tot. Nu spun că nu găsim și aici oameni care fac lucruri bune – în sistem, în învățarea copiilor – dar, pe ansamblu, nu prea avem cu ce să ne lăudăm.
*
Peste învățămînt,pandemia s-a așezat ca o hîrtie de turnesol și a revelat totul, nu doar carnea educației, ci și scheletul fragil al acesteia. Asemenea acelei materii colorante extrase din unele specii de licheni, folosită ca reactiv chimic, boala venită peste noi a determinat „caracterul” precar al școlii de azi. Nici o decizie clară, nici o procedură convingătoare și, în fine, definitivă. Așa, în general, poți să afirmi orice, bune și rele, bune – cu milă față de soarta profesorilor și a copiilor, rele – cu luciditate. Dacă iei la bani mărunți mersul lucrurilor – la zi – în școala de azi, rămâi descumpănit. Pe cine și ce să încurajezi? Maladiile școlii rămîn pe mai departe nediagnosticate și, în consecință, nevindecate.
Cei care cunosc realitatea din școli – și nu sînt puțini, nu dintr-un singur domeniu de activitate – știu că despre reforma școlii s-a vorbit imediat după Revoluție. O, cîte mandate de parlamentari și de miniștri nu s-au cîștigat pe promisiunile reformei din societate, din educație!... Și unde-i reforma? Unde-s roadele ei, preconizate de politicieni și de (mulți) specialiști din educație?
Cînd a venit pandemia peste învățămînt, cea mai simplă soluție a fost întreruperea școlii. Pica bine tuturor – decidenților, incapabili să inițieze rezolvări imediat, profesorilor – care n-aveau de unde să-și cumpere mască pentru a putea intra în sălile de clasă, și elevilor – care aveau ideile lor de organizare a timpului liber pe calculator sau pe smartphone. Cursurile online însă au venit ca o marea provocare pentru elevi, studenți, profesori, dar mai ales pentru „sistem”.
Spun provocare, pentru predarea online, și văd deodată școala aflată în fața a două uși, pe una scrie Putință, pe cealaltă – Neputință. Pe care se poate intra? Pe cea care poate fi deschisă, firește. Cea mai liberă la acces e… Neputința. Se poate preda online? Desigur, ar spune un șef de inspectorat sau de școală, doar de zeci de ani s-au făcut cursuri de calculator cu profesorii, cu elevii, s-au cumpărat calculatoare și toate celelalte. Numai că, la confruntarea cu realitatea, puțini au fost cei care nu au ezitat. Nu e/era vorba doar să știi tasta sau să scrii un mesaj pe calculator, era/ e vorba de antrenarea unor strategii complexe, la oricare dintre disciplinele de studiu. Asta și în partea profesorilor, dar și a elevilor. Apoi e vorba de dotări. Nu pe orice calculator sau tabletă poți angaja lecții digitalizate. Nu toți copiii le știu mînui ca la carte. Nu toți – profesori și elevi - știu „dialoga” pe internet. Nu toți au instrumentarul și legăturile online necesare. Am văzut stupizenii oferite de oficiali – unii înalți – ca primăriile – care nu-și pot plăti personalul sau iluminatul public – să le ofere copiilor tablete. Sau ca părinții să le împrumute mobilul pruncilor lor… Și apoi, după toate astea, ce să le ofere școala tinerilor generații? Erau pregătite programele școlare pentru activitatea online? Cum distribui materia? O tai/ reduci la greu. Dar cît și cum?Pe ce bază? Nu poți face un manual alternativ bun în câțiva ani, cum să faci o programă de pandemie în câteva săptămâni?
*
Iată, vine sfîrșitul de an școlar și bîlbele în organizarea învățămîntului la vreme de pandemie continuă. Și asta e puțin spus. Elevii reacționează. Unii cer chiar demiterea ministrului. Vor fi fostei, poate, influențați de cine mai știe cine, vor fi luat modele comportamentale de pe internet, dar nemulțumirile lor nu sînt de trecut cu vederea sau de acuzat. Unde ai mai văzut situații în care elevii trebuie să se comporte ca niște sindicaliști pentru a-și vedea cît de cît netezit drumul prin școală? Cum se poate ajunge ca elevii – după cum s-a întîmplat la un moment dat cu reprezentanții elevilor din județul Cluj – să-i ceară ministrului să privească mai atent realitatea țării noastre cînd obligă prezența la orele online a elevilor, determinînd o discriminare a copiilor din mediile defavorizate. În toată această poveste, problema nu-i doar a ministrului – căruia i s-a cerut demisia de mai multe ori și din mai multe părți, a celor care administrează învățămîntul. Și nu-i doar de azi, ci de alaltăieri! Ministrul învățămîntului ar fi putu să se retragă, cum a făcut-o fostul ministru al sănătății. Nu era de vîna lui lupta cu pandemia. Venea cineva care stăpînea mai bine lucrurile. Dar situația din școală este foarte complicată la noi, nu poate fi rezolvată în cîteva luni (de criză). Nici doar de vreun ministru.
Oricum ai privi lucrurile, anul școlar în curs e compromis. Nu se știe cum va fi încheiat. Sau măcar în ce „situație”, reală, se află. Încă se fac căutări.Se fac ajustări din mers, dintr-un mers grăbit, cu sufletul la gură, cu respirația tăiată. Plămînii școlii sînt atacați de virusul pandemiei. Ventilatoare pentru asemenea situații nu prea există. N-are cine să le fabrice. Sînt controverse. Intervin părinții, elevii… De exemplu: închei anul școlar cu repetenți sau fără repetenți, deși nu asta e cea mai mare problemă? Cu repetenți, pe ce evaluare… reală? Fără repetenți – pe ce filozofie a competențelor și competitivității?Treci clasa pe toată lumea, printr-o simplă mișcare de condei, cum nu-i deloc moral? Renunțarea la repetenție se poate face oricînd, de multe opri nu-i prea ușor pentru un profesor să urce un elev leneș la media de promovare, dar atunci, în locul repetenției, sistemul trebuie să amelioreze criteriile competitivității, să pună altceva. Materia de studiu poate fi dată peste cap. Dar școala toată poate fi răsturnată cu fundul în sus?
*
Urmăream în una dintre aceste zile un reportaj de undeva de prin țară despre urcarea oilor la munte, un obicei aproape reminiscent de transhumanță. Turmele erau mînate și de copii, elevi aflați acasă în perioada pandemiei. Ajutau părinții și bunicii în ducerea turmelor la pășunile de peste vară, lîngă care rămîneau întregul anotimp. Copiii dădeau acest ajutor în mod obișnuit, de-a lungul anilor, nu doar în această perioadă de reglementări stricte ale vieții publice. Mă întrebam:ce răspuns ar putea primi un învățător – într-o situație de viață obișnuită, nu doar acum – dacă ar merge la părintele unui copil și i-ar spune să lase copilul la școală și să nu-l mai ducă la munte, pentru îngrijirea turmelor? Ce orientare școlară, pentru ce viață ar putea promite învățătorul? Ce pregătire pentru ce domeniu? Școala nu poate oferi, azi, nimic concret. Decît pentru copiii foarte motivați și bine dirijați (de familie și de acumulări educative specifice) spre o anumită țintă modelată de formare. Școala în sine rămîne în continuare foarte dezarmată în fața vieții. Cu atît mai mult acum. Cîtă vreme pentru un copil inițiat în creșterea oilor, traseul vieții este preconizat destul de clar, cu bune și cu rele, validat de o tradiție sănătoasă.
Școala la vreme de pandemie? Cînd și politica, din ce a mai rămas din ea, e derutată… Cine să-i stabilească țintele și să-i stimuleze combustiile? Iată, prin inactivitate profundă – nu doar „simulată” în referințe ministeriale –școala, concepută cadestinată tuturor tinerilor, accentuează discriminarea copiilor din medii mai puțin favorabile, printre altele.Inechitatea pedagogică, fie și numai ea, se accentuează și urîțește și mai tare chipul școlii. Vor fi fiind niște profesori, directori și inspectori școlari plini de bune intenții, dar „sistemul” – sau „domeniul” – este în picaj continuu.Pandemia, cu toate problemele iscate, ar fi putut să fie „o scuză” și o ocazie în încercarea de a scoate „la vedere” – acum - tot răul din școală – nu doar să-i suportăm acestuia, prefăcuți, manifestarea – și pentru a-l analiza în amănunt, cu aplicație, pentru a stabili temeiuri și direcții sănătoase de acțiune, de construcție a educației. Ar fi nevoie de o re-gîndire a școlii. Dar cine să o facă? E mai bine să ne scăldăm în apa călduță a soluțiilor de compromis, pe termen scurt și, în veac, numai pe termen scurt. Asta e perspectiva privirilor mioape.
În școli, la zi, filtrele sanitare funcționează. Sînt create condiții sanitare de siguranță la intrarea în școală. Dar filtrele educației cum funcționează? Ce siguranță în viață îți oferă școala? Mai ales după pandemie. Își formează acum învățămîntul anticorpii cu care să-și vindece maladiilepînă la ieșirea din pandemie? Nu-i acesta un Făt-Frumos, ca să facă într-o zi ce nu a făcut într-o viață. Școala e chemată însă să cultive, cu ardoare, cele mai mari speranțe ale oamenilor. Cum o face?