Olimpiu NUȘFELEAN: Lumea în și după pandemie

Îndată ce lumea s-a convins că pandemia provocată de coronavirus nu este o glumă, nici măcar una chinezească (bine ar fi fost să fie o glumă), că pandemia este o enormă provocare pentru omenire, „catastrofa secolului”, cum o socotea Angela Merkel, filosofii – și nu doar ei – și-au pus întrebarea cum va fi lumea după pandemie. Vedem însă cum acest „după” se lasă mult așteptat, că viața post-pandemie este încă o iluzie, dar semnele unor constante ale ei se arată de pe acum. Istoricul - și filosoful - israelianYuvalNoahHarari crede că lumea se va schimba definitiv, punînd în relație supravegherea totalitară și puterea cetățeanului, sau izolarea națională și solidaritatea planetară. Supravegherea cu manifestări totalitariste intră în intimitatea individului, țările sunt determinate să-și reconsidere valorile și identitățile, dar și să găsească o cale de a ieși spre solidaritatea planetară, care este încă de căutat și de făurit. Numai cînd se vorbește de vaccinul anticovid vedem cum „națiile” caută să obțină sau să păstreze priorități și privilegii. Romancierul francez Michel Houellebecq nu crede că din pandemie o să iasă o „lume nouă”, ci mai degrabă o lume „puțin mai rea”, după cum relatează AFP. Pentru celebrul scriitor Mario Vargas Llosa este incontestabil că acest Covid-19 este o mare provocare la adresa democrației.
Părerile sînt multe, unele împărțite, dar ele semnalează, direct sau indirect, faptul că lumea nu învață mai nimic din tragedii. Nici din cele antice, ilustrate de marii scriitori tragici, receptate cultural, nici din cele de azi, precum războaiele, actele teroriste, încălzirea globală, înmulțirea gunoaielor și multe altele. Ne luptăm, pe bune sau nu, cu mască (…și mascînd multe afaceri oneroase) sau fără mască, împotriva pandemiei, încercăm să facem fapte bune, în folosul nostru ca… oameni, dar greu ne dezbărăm de obiceiul de a fi servii răului. Sîntem spionați – de cine? – în intimitatea domestică nu pentru a se stabili coșul zilnic, ci pentru alcătuirea priorităților din listele electorale, oamenii publici adună din spațiul trivial mizerii de limbaj nu pentru a le arunca la hazna ci peste opozanți; celălalt, pe care ar trebui să-l iubim, ne poate deveni dușman și trebuie să învățăm cum să-l ținem la distanță… Răul sporește nu doar pe cale pandemică, ci pe căi confirmate de tradiție și sfidează aspirații precum libertatea, egalitatea, fraternitatea, provoacă, așa cum spune Llosa, una din mîndriile noastre publice, democrația. Îl iubești pe cel de lîngă tine, îl declari egalul tău, dar el nu se vrea egal cu tine, nu vrea să te iubească și de aceea procedează în consecință.
Comunitatea franceză – de la profesori, elevi și părinți, la oameni politici sau la oameni obișnuiți – a fost șocată de uciderea unei profesor de istorie-geografie, prin tăierea capului!, în apropierea colegiului unde preda, de către un extremist-terorist islamic. Samuel Paty, un bărbat de patruzeci de ani și cu familie, în timpul unei ore despre libertatea de expresie, a arătat unei clase de gimnaziu niște caricaturi cu Mahomed. Unii părinți (musulmani) au reacționat pe rețele de socializare, s-au încercat niște discuții între „autor” și nemulțumiți în cabinetul directorului fără mari rezultate. S-a „inițiat” însă o mobilizare a contestatarilor pe Youtube, solicitîndu-se scoaterea profesorului din învățămînt… Într-o după-masă, un tînăr cecen, născut la Moscova, cu familia emigrată în Franța, cu statut de refugiat și antecedente de drept comun, l-a identificat pe profesor în proximitatea colegiului și i-a tăiat capul cu un cuțit. A fost împușcat de poliție cu nouă gloanțe.
Povestea e lungă și în fierbere. Lumea Franței protestează, șocată, împotriva radicalilor islamiști. Sînt puse sub semnul întrebării cuceriri ale spiritului democratic, precum libertatea… absolută de expresie, indiferent ce domeniu este vizat. Tragedia se petrece în timpul procesului legat de atacurile care au vizat publicația satirică Charlie Hebdo, în ianuarie 2015. Evenimentul tragic a sensibilizat inimile, dar a inițiat și acțiuni oficiale, pînă la nivel de președinte și instituții legislative. Se meditează la fenomenul migraționist, la specificul religios, laicitate, ateism, islamism, islamofobie… La începutul toamnei redacția Charlie Hebdo a republicat caricaturile care au determinat atacul din 2015, alte publicații le reiau, pentru a demonstra că libertatea de expresie trebuie să primeze.Mai multe persoane, legate într-un fel sau altul de ucigaș - un predicator, părinții, bunicul, fratele mai mic, tatăl unei eleve, care a instigat la răzbunare… -, au fost arestate. Și, cum se spune la știri, poliția a deschis un dosar de cercetare.
Ridiculizarea sau insultarea profetului Mahomed se pedepsește cu moartea în unele țări musulmane. Ne amintim (și) de romancierul englez de descendență indiană Salman Rushdie, cu ale sale Versete satanice. scriere considerată blasfematoare la adresa religiei islamice și care i-a adus condamnarea la moarte din partea ayatolahului Ruhollah Khomeini. Deși provenea dintr-o familie de musulmani practicanți, a crescut într-o atmosferă tolerantă și a ajuns să fie protejat de serviciile secrete. Profesorul francez le-a arătat copiilor, nu pentru prima dată, la o oră de educație civică, caricaturi cu Mahomed, cerîndu-le elevilor musulmani să iasă din clasă iar altora, dacă vor, să țină ochii închiși. Una dintre caricaturi era într-adevăr blasfematoare. Nici unui creștin nu i-ar cădea bine să vadă o asemenea caricatură cu figuri tutelare biblice. Mai faci o glumă, mai spui un banc, dar nu mergi la extreme. Desigur, cultivi libertatea de expresie, dar pînă unde dusă și în fața cui? Dar nici soluția capitală,pentru a curma o asemenea practică educațională, nu-i de acceptat. Nici un creștin, într-o societate democrată, nu s-ar gîndi să ucidă în cazul că ar fi jignit, într-un fel sau altul.Nu-ți vine să crezi că se mai pot întîmpla asemenea lucruri după ce un papă s-a îmbrățișat cu Dalai Lama. Sau cînd te gîndești că trăiești pe un pămînt unde se fac încercări de a promova ecumenismul.
Desigur că lucrurile sînt complicate. Acestea sînt, cum am zis mai sus, în fierbere. Lumile se ciocnesc în continuare, după cum a observat Immanuel Velikovsky. Ciocnirea civilizațiilor, definită de Samuel Phillips Huntington, este și ea în curs, cu toate criticile ce i se pot aplica. Un asemenea proces ignoră amenințările ce vin peste lumi, urmînd cursul greșit al intoleranței. Politica e năucită și ea de asemenea evoluții. Comunicarea online – fericirea noastră de moment – e pusă și ea sub semnul întrebării. Răul, răul profund, își vede de evoluția sa. Și nu e vorba doar de extremiști ai atitudinii religioase. Există radicaliști ai nepăsării, ai intereselor personale, îmbogățiți prin spoliere, care ia aspecte incredibile, distrugători ai naturii, ignoranți ai nevoii de educație… Răul nu se teme de oamenii slabi. Slabi în gîndire. Se folosește de ei pentru a prolifera, pentru a face lumea „puțin mai rea”. Cu ce folos și pentru cine? Cei care au în mînapîinea și cuțitul se gîndesc oare că, printr-un gest necugetat, printr-o decizie „cugetată” în strict interes personal sau de grup, contribuie la înrăirea lumii? Va rămîne oare lumea după pandemie ca în pandemie, cu o sporire nu a înțelepciunii, ci a fricii? A fricii de tot ce se întîmplă cu omul? A fricii de tot răul pe care omul și-i poate face?