Olimpiu Nușfelean: Repararea de sine

Substantivul feminin „reparare” nu pare prea potrivit să fie pus în relație cu sinele, văzut acesta ca pronume reflexiv sau ca element spiritual. Substantivul invocat definește mai mult o acțiune mecanică. Ar putea face trimiteri spre individul robotizat, sau spre un sine ca rezultat al interacțiunilor mecanice ale creierului și de aici spre forțe sau structuri din natură care generează conștiința. Iar cînd e vorba de conștiință, lucrurile se complică. Aici apar aspecte pe care scriitorii, filosofii, artiștii în general le prefigurează și le întorc pe toate fețele în lucrarea/ arta lor, în arta lor de a crea și în aceea de a fi. Nu intrăm în amănunte, că-s multe și tentante, dar putem reține că, definit fie și ca o componentă a conștiinței, sinele este ceea ce creatorul ar dori să fie esența umană. O esență pe care o cercetăm și frămîntăm continuu, întru desăvîrșirea acesteia. Scrisul – și cititul – reprezintă în cel mai înalt grad o căutare de sine și o încercare de „ameliorare” – oare „reparare”? – a sinelui. Într-o carte în care își propune să prezinte și, eventual, să explice incidentul dramatic în care a fost implicat în urmă cu vreo trei ani, Cuțitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat, Salman Rushdie poposește în cîteva fraze asupra începuturilor sale literare. Încă din primele rînduri, deținătorul premiului Nobel precizează: „În data de 12 august 2022, la ora unsprezece fără un sfert, într-o dimineață însorită de vineri din nordul statului New York, am fost atacat și aproape ucis de un tînăr cu un cuțit imediat ce am ieșit pe scena amfiteatrului din Chautauqua să vorbesc despre cît e de important să-i protejăm pe scriitori de pericole.”, în cadrul unei săptămîni de manifestări culturale menite să dea o „redefinire a căminului american”. Scriitorul era în pericol de pe cînd a publicat Versetele satanice, romanul care l-a determinat pe ayatollahul Ruhollah Khomaini să proclame condamnarea la moarte a autorului. A stat o vreme sub paza serviciilor secrete britanice, apoi lucrurile păreau că s-au relaxat, dar ura unora, greșit exprimată, față de scriitor, iată, nu a încetat. Scriitorul a explicat mai apoi că n-a avut de gînd să atace vreo credință religioasă, unii l-au înțeles, alții nu. Pericolul care îi amenință pe scriitori este cel care amenință, de fapt, libertatea de opinie (a cărei condiție am comentat-o în eseul Supremația rîsului, cu trimitere la publicația Charlie Hebdo). Și aceasta trebuie apărată. Pentru că libertatea de opinie marchează însăși libertatea de manifestare a omului, a ființei umane - o temă de importanță majoră și în lumea de azi, cînd, iată, apar tot mai mulți și mai încrîncenați cenzori-gardieni ai opiniilor, atacatori cu arme ce se dovedesc în continuare… barbare. Ca expresie indubitabilă a sinelui – individual sau al celui moșit de conștiința colectivă – literatura gestionează toate procesele menite să nască opinii fiabile, eficiente în construcția lumii. Ilustrarea acestora e exersată în devenirea scriitorului, în grija lui de a fi el însuși, grijă care se reflectă și în devenirea unei societății. Desigur că scriitorii sînt, azi, neglijați chiar în ceea ce aceștia au specific, dar realitatea nu trebuie uitată, nici abandonată. Revenind asupra actului care i-a amenințat viața, Salman Rashdie își descifrează, în cîteva rînduri, devenirea ca scriitor: „Mult timp după ce-am plecat din casa părintească pentru a-mi face un rost la Londra nu am fost în locomotiva trenului conștientizării. Aveam o slujbă, dar nu era slujba pe care mi-o doream. Voiam să scriu, dar nu scriam nimic care să merite citit. Chiar și atunci cînd am publicat un roman, n-a durat mult pînă ce mare parte din el mi s-a părut greșită, nu mă auzeam în majoritatea frazelor și nu eram sigur ce sau cine ar putea fi sinele pe care încercam să-l aud. Pe vremea aceea îmi întrebam adesea oglinda din baie cine sînt, iar oglinda nu avea nici un răspuns. Abia după ce mi-am găsit drumul în cartea care avea să devină Copiii din miez de noapte - o carte în care am încercat să recuperez nu doar India, ci și pe mine însumi, o carte plasată într-un oraș, Bombay, construit în mare parte pe pămînt recuperat din mare -, abia atunci m-am «conectat la Calitate», iar după aceea s-a ivit și cunoașterea de sine și s-a umplut și rezervorul cutezanței. Nu voiam să repar nicio motocicletă, dar am înțeles că, prin literatură, mă puteam repara pe mine.” (s. m.) Pomenirea reparării unei motociclete e dată de citarea unui fragment din Zen și arta reparării motocicletei de Robert M. Pirsig, carte care, prin aventura protagoniștilor ei, plecați la drum prin America pe două roți, încearcă să ne învețe ceva legat de filosofia Zen, și anume căutarea de a fi una cu faptele noastre. Drumul spre sine al unui scriitor este o aventură, care devine viabilă în măsura în care se conectează la Calitate, ca apoi să se umple de cunoașterea de sine și să aibă dreptul la cutezanță. Alunecarea, poate înecarea, în opere greșite, false, mincinoase, incapabile să-ți reflecte chipul adevărat, leneșe să-ți descopere sinele în adevărul acestuia, toate acestea sînt sterile, trezind emergențe eronate ale conștiinței. „Conștiința” care te duce spre altceva decît căutarea de sine, decît repararea de sine nu-ți va oferi niciodată sorți de izbîndă reală, în orice ai întreprinde. Literatura promovează însă acest exercițiu al reparării de sine, al îmbunătățirii ființei care dă concretețe lumii, cum conchidea și Rashdie. Nu degeaba, cu toate impedimentele ce o agresează, literatura rezistă. Individul preocupat de „repararea de sine” va intra în componența și va da consistență unei comunități, unei societăți angajate pe drumul însănătoșirii și a cutezanței de a fi cu adevărat, de a fi luată în seamă cu seriozitate. Mod de a fi ce ar trebui să stea necontenit în atenția oricărei societăți. Cunoscător și cutezător – așa ar trebui să arate omul întotdeauna. Nu poți fi cu adevărat în timpul tău, în realitatea „tare” a acestui timp dacă ignori citirea de sine, căutarea „reparării de sine”, asociate, orice s-ar spune, și cu cititul cărților. Fuga de cultură este fuga prin eroare spre tot felul de ținte iluzorii.