Olimpiu Nușfelean: Pe calea sumbră a societății de consum

E aproape un obicei ca, la început de an, televiziunile să ne arate cît de risipitori sîntem cu alimentele. Și asta după ce, tot aceste mijloace de difuzare a știrilor senzaționale, de-a lungul a săptămîni și săptămîni, încercau să ne convingă că sărbătorile sînt mari bucurii ale burții și nu ale adunării între cele spirituale. Se spune că aproximativ 40% din totalul alimentelor cultivate rămân nemâncare și ajung să fie risipite, aruncate preponderent la tomberon. Pe plan mondial. Ca și în țar noastră. Ar fi vorba de vreo 2,5 miliarde de tone în fiecare an. Se merge cu analiza informației la cauze, la impact, la prevenții. Deși cu prevenția nu se ajunge foarte departe, obiceiul se repetă constant. Cu sporuri considerabile la sărbătorile de iarnă. E și o sintagmă/ concept - Food waste – care se referă la toate produsele alimentare neconsumate și aruncate la gunoi, ca și la alimentele și băuturile ce se pierd sau sînt aruncate, fie în faza de producție, fie din magazine sau din gospodăriile populației, invocîndu-se între cauze depozitări necorespunzătoare, gătit în exces, porții prea mari, date de expirare confuze, proasta planificare a meselor, lipsa congelării și chiar a ideii de congelare, asta în situația în care aruncarea produselor alterate în tomberoanele publice ar fi o încălcare a legii. Studiile arată cum cantitatea de deșeuri alimentare generate în țările industrializate este la fel de mare ca și în țările în curs de dezvoltare, însă distribuția este diferită, estimîndu-se că, în țările în curs de dezvoltare, peste 40% din pierderile alimentare se produc după recoltare și în timpul procesării iar în țările industrializate, peste 40% din pierderile alimentare apar la nivelul vânzărilor cu amănuntul, precum și la consumatori. În România, cinci milioane de tone de alimente ajung anual la gunoi, în timp ce se mai spune că tot atâtea milioane de români abia au ce mânca, aspect regăsit și la nivel mondial, iar în această situație ar trebui să pună cineva degetul pe rană. Dar cine să o facă? Situația se perpetuează constant… Ești plătit prost dar „consumi” în neștire. Cei care o fac, deoarece există și semeni de-ai noștri care știu ce înseamnă măsura, calea de mijloc. Dar secolul ne învață cît poate de mult să fim excesivi.
Avînd în vedere asemenea aspecte, ar trebui oare să ne întrebăm dacă nu cumva, de sărbători mai ales, dar nu numai, mîncăm și bem mai puțin decît cumpărăm? Statistic e clar, deși situațiile sînt încîlcite. Mîncăm mai puțin, față de cît cheltuim/ cumpărăm…, deși ajungem la spital cu indigestii? Avem mai mulți bani de dat pe mîncare, cînd ne plîngem că nu ne ajungem cu salariile sau cu pensiile? Ținem să avem de toate și chiar mai mult decît trebuie la reuniunile de familie sau cu prietenii, cu cei apropiați? Exagerăm cu acest obicei cînd nu avem alternative? Nu-ți poți permite o ieșire într-o țară exotică și atunci cumperi coșuri arhipline de mici și sticle de bere? E și acesta un mod de a fi, de a te manifesta în sine, pînă la urmă firesc, dar nefiresc prin întrecerea măsurii. Îmi vine să zic – și să fiu iertat pentru asta – că și cei cu bani puțini pot să întreacă măsura. Dar cît întrec măsura cei cu bani mulți? Și cum sînt finanțați aceștia pentru a întrece măsura? Orașele risipesc mai mult decît satele. Sărbătorile însumează momente de relaxare, de încercare/ „gustare” a unor bucurii, dar asemenea prilejuri nu trebuie să gestioneze risipa, pînă la urmă pierderea de sens a vieții.
Risipa de produse alimentare de orice fel ține de spiritul comerțului, spirit în ale cărui mreje ne lăsăm prinși. „Comerțul” se ambiționează să vîndă cît mai mult, cu orice preț, cu orice preț pentru… consumator. Să vîndă în exces, dacă se poate, indiferent de calitatea produsului, adesea în ambalaje care ascund realitatea. De asemenea ambalaje ne lăsăm seduși. Scoțînd din buzunar cît mai mulți bani. Acest fel de demersuri sînt girate și de decidenți, care ne pot întreba la un miting de protest: v-am dat mici și bere, ce mai vreți?
Goana după cumpărături e și expresia fricii noastre de apocalipsă. S-ar putea spune că exagerez în asemenea afirmații, dar sărbătorile, prin exuberanță, ne fac să ascundem sau să uităm de sentimente mai sumbre. Cu cît rîdem mai tare, cu atîta ascundem mai mult frica de moarte. Pînă la a face situația „rizibilă”, dar, deja „beți de petrecere”, nu mai conștientizăm asta. Luptăm împotriva amenințărilor actualității, a pericolelor cu care ne agresează aceasta mîncînd și bînd mult, ca un succes al vitalității, cînd problemele vieții sînt în altă parte. Umplem cămările de teama unei invazii a extratereștrilor. Excesele acestei bătălii merg la gunoi, golite de orice semnificație.
Apoi există micile excese generate de cosmetice, haine noi, mijloace tehnice ultraperformante, care, pînă la un anumit nivel de interes, aduc un aer de prospețime, dar mai apoi, în anumite cazuri, aerul devine sulfuros. Preferințele sînt diverse și firești, nu le comentăm, dar cît dintre acestea devine exces repede ignorat? Consum inutil?!
A-ți cumpăra, de sărbători, cît mai mult/ multe, mai mult decît necesarul, înseamnă că ai mai mult decît alții, că te poziționezi – sau „te” confirmi, cu de la sine putere – pe o treaptă mai înaltă în societate? Cîtă risipă (alimentară?) generează o asemenea atitudine? Și risipa continuă, oamenii vor să arate mai mult decît sînt, mai mult decît pot. Chiar mai mult decît pot… mînca. Un pantagruelism al pierderii reperelor existenței.
Diverși actori civici, academici sau guvernamentali acționează, pe diferite căi, cu privire la stoparea risipei alimentare. Intențiile lor sînt bune, dar nu suficiente, avînd în vedere că, potrivit Fundației World Wildlife, în ultimul deceniu, la nivel global, aruncarea produselor la gunoi a crescut cu 7%. E asta o dovadă a creșterii bunăstării în lume? Trist etalon. O parte din produse ar putea fi destinate unor scopuri umanitare. Și se întîmplă și asta, dar nu cu multe exemple.
Înclinația spre risipă (fals sentiment de libertate) nu-i generată (doar) de eroarea petrecerii unor sărbători, ci (și) de eroarea pierderii sinelui, a identității omului copleșit de realități cu care nu mai poate lupta. Omul devine risipitor și de altceva, nu doar de alimente. E vorba, în cele din urmă, de o risipă de sine. Nu doar că nu se hrănește adecvat, dar nu se nutrește cu sentimente adecvate, cu idealuri generoase, care să-l ducă spre piscuri de trăire ale existenței. Se complace în a-și duce traiul pe calea joasă – și chiar sumbră – a societății de consum. Undeva citeam mărturisirea unei tinere care spunea că „… făceam multă mâncare și o aruncam și nu văd rostul. Am observat că cei de vârsta a doua cumpără destul de multă mâncare și își fac stocuri și așa se arunca mâncarea”. Pînă la urmă care e rostul acestei risipe? Care e rostul omului pe pămînt?