Fiinţa şi mediul înconjurător

Anul acesta avem o iarnă într-un fel ca-n poveşti, ceea ce implică multă zăpadă, zăpadă ce se aşează şi pe străzi şi pe trotuare. Străzile ţin de administraţia locală, dar trotuarele intră în obligaţiile (sau, hai să le spunem îndatoriri) cetăţenilor. Dacă mergi pe străzi te izbeşte, prin neobişnuitul lui, cîte un segment de trotuar curăţat de zăpadă. Întîi nu ştii ce este atît de neobişnuit, dar de fapt este simplu: treci prin faţa unei case locuită de om. Fiinţa nu se oboseşte să ia în mînă o lopată să cureţe zăpada, pentru că nimeni nu-i cere acest lucru. Dacă nu este în stare să ducă o hîrtie pînă la următorul coş de gunoi, ce poţi să pretinzi să mai şi cureţe în faţa casei sau a blocului?

Nu, chiar nu este de datoria administraţiei locale să cureţe trotuarele de zăpadă. Dar ce ar fi, dacă s-ar impune acest lucru locatarilor? A, da, da ... am auzit: cică este democraţie, numai că democraţie nu înseamnă debandadă, anarhie, bun plac. Democraţie înseamnă un sistem de reguli, pe care le respectă toată lumea spre binele comun. Nu, noi ne ascundem lenea şi nepăsarea sub masca unei democraţii fals înţelese. Îşi rupe cineva oasele căzînd în faţa locuinţei fiinţei pe trotuarul necurăţat? Ei şi?

Fiinţa deci nu-şi face curat în faţa propriei uşi şi aruncă cu nonşalanţă orice oriunde (am auzit-o şi pe asta: lasă să aibă ce face şi ăia de la salubritate). Cum rămînem cu zicala românească: omul sfinţeşte locul? Da, omul, dar nu şi fiinţa.

În rest fiinţa desenează şi scrie pe pereţi, de regulă obscenităţi sau declaraţii de dragoste, distruge coşuri de gunoi şi ţevi de scurgere a apei pluviale, rupe crengi din copaci, pe care după aceea le aruncă, pentru că oricum nu are ce face cu ele, dar copacului îi lipsesc,

Unele fiinţe au şi animale. Dacă acel animal este un cîine, fiinţa îl plimbă pe stradă, prin parc... În mod firesc cîinele îşi face nevoile. Fiinţa nu este deranjată şi merge liniştită mai departe. Ştiu că există o decizie a consiliului municipal în sensul că toţi posesorii de cîini să aibă o lopăţică şi nu mai ştiu ce pentru a ridica urmele cîinelui. Cred că de fapt textul se citeşte: posesorul de cîini se îngrijeşte să nu rămînă urme cu implicaţii neplăcute, folosind, de exemplu, o pungă care poate fi dezafectată uşor. Cred că toţi posesorii de cîini au luat textul ad literam (să fie dotaţi cu mătură şi lopată) şi bineînţeles că nu respectă decizia consiliului municipal, şi bine fac pentru că oricum nimeni nu urmăreşte punerea în practică a deciziilor, corecte în fond. Ori, decizii a căror punere în practică nu este urmărită sînt mai dăunătoare decît dacă n-ar fi fost date. Cetăţenii ştiu de ele, dar ştiu că oricum nu se întîmplă nimic dacă nu le respectă şi uite aşa, totul este dus în derizoriu. Poliţiştii comunitari par să facă parte din tagma fiinţelor pentru că, cel puţin eu, nu am văzut să-şi exercite autoritatea pentru ca oraşul să primească un aspect civilizat.

Fiinţa are automobil şi la sfîrşit de săptămînă i se pare că trebuie să ia masa la verde. Foarte bine, dar cînd părăsesc locul unde s-au simţit bine, natura nu se simte bine deloc. Toate resturile rămîn împrăştiate unde au fost folosite. Cum „civilizaţia” ne-a obişnuit cu tot felul de ambalaje din material plastic, priveliştea lăsată de fiinţe este de-a dreptul dezolantă. Ei şi, am fost la verde, am ascultat muzică la maxim, am mîncat am băut şi ne întoarcem satisfăcuţi acasă. Ambalajele lăsate de noi vor dăinui încă mult timp, amintind de vizita fiinţei în sînul naturii.

Îmi pare rău, dar trebuie să amintesc că fiinţa nu va primi conştiinţă de om pînă nu i se vor aplica nişte măsuri coercitive. Nu, nu este antidemocratic, pentru că omul nu este obligat să suporte dictatura fiinţei. De ce să fim obligaţi cu toţii să suportăm rezultatele lipsei de educaţie a unora? Dacă fiinţa primeşte cîteva amenzi usturătoare îşi va aduce amimte de nişte reguli pe care civilizaţia le impune. Mă amuză cînd aud că într-o ţară sau alta este curat, că sînt multe flori, etc. Dar cine ne opreşte pe noi să fim curaţi, să plantăm flori, să nu mai distrugem, etc.? A vedea nişte realităţi şi a le imita (în sensul bun) şi la noi acasă, zău, nu cred că ar trebui să fie atît de greu!

Hildegard Săcărea