Înnoirea prin carte

În cultura noastră, în civilizația noastră, dacă vreți să mă exprim astfel, trecerea în noul an - ca și trecerea prin sărbătorile Crăciunului, de altfel - este marcată de motivul zăpezii. În spațiul geografic unde trăim, care devine repede și un spațiu sufletesc, zăpada aduce purificarea – asociindu-se rugăciunii -, dorința de schimbare, aspirația la înnoire. Colindele de Crăciun sau cîntecele de An Nou glorifică mereu zăpada, care vine sau nu, în plan real, depinde de condițiile meteorologice anunțate de specialiști, dar care ne hrănește mentalul, păstrîndu-și imaginea printre constantele frumoase ale existenței noastre.
În imaginația noastră, mai mult sau mai puțin tradiționalistă, un loc aparte îl deține „fotografia” în care, așa cum spun două versuri din Coșbuc, cîntate de Ștefan Hrușcă, „Afară ninge liniștit,/ În casă arde focul…”. În această atmosferă ne place – sau ne-ar plăcea – să ne vedem întîrziind, visînd, abandonînd grijile lumii în compania unei cărți care să ne captiveze. Mai există cărți care ne-ar putea captiva? Întrebarea este retorică, iar răspunsul vine, bineînțeles, de la sine… E oare desuetă imaginea unui om care citește într-o încăpere caldă dintr-o casă peste al cărei acoperiș ninge liniștit? Oricum am fi constituiți cultural, ne descoperim mereu încîntați de colindele și cîntecele de Crăciun și de Anul Nou. Orice concepție am avea despre viața noastră spirituală, ne vom descoperi, de multe ori pe neașteptate, că avem nostalgia unei cărți de povești. Povești anumite pentru o vîrstă sau pentru alta.
Se spune mereu că trăim într-o lume care nu mai este interesată de carte, de lectură, de citit… Zicala potrivit căreia „Cine are carte are parte” s-ar părea că nu mai funcționează. Ne facem „partea” apelînd la alte modalități de reușită în viață, la alte filosofii de existență. Oare să fie chiar așa? Uitarea cărții ne duce spre reușite viabile? Spre care reușite? De ce natură? Cînd ne analizăm existența, ce aflăm? Ce satisfacții validăm? Ocolind cartea, cine ne validează reușitele? Penalii de azi? Oare chiar în această situație penibilă am ajuns? Cartea înseamnă nu doar înțelepciune – uneori în stare pură – ci și experiență de viață și de istorie, tradiție, cîmp larg de alegere, vector angajat în cucerirea viitorului. În cele din urmă, ignorînd cartea, trăim totuși într-o civilizație a vizualului, a dezlegării înțelesurilor cu ajutorul văzului. Oare nu ne chinuim mereu să pătrundem dincolo de informațiile oferite zilnic, pe diverse căi, cu superficialitate și ignoranță? Ce se ascunde sub pielea groasă a minciunii? De ce n-am încerca să cunoaștem această lume folosindu-ne și de ochii interiori, pe care cartea ni-i întărește cu fiecare exercițiu de lectură?
Trec anii, dar cărțile nu trec precum anii. Unele se pierd în uitare, altele în mediocritate, dar cele născute din inspirație și din nevoia de cunoaștere și de menținere a temeiului lumii n-au cum să dispară. Ele, suprem orgoliu și modestă condiție, se revendică de la Marea Carte, de la Biblie, de la cuvîntul așezat în scris, carte care se transpune fără odihnă în ființarea lumii. Trebuie să fii de o jalnică și nenorocită condiție – pe care nu aș ști cum să o calific mai exact – ca să ignori cartea, cu tot ce implică aceasta. Mai avem nevoie de Homer, de Dante, de Ovidiu, de Shakespeare și nu știu de mai care, de Cîntecul Nibelungilor, de Ghilgameș, de Antigona lui Sofocle, de Socrate sau Platon, ca să știm cine sîntem și ce mai vrem!... Scriitorii – și personajele lor– au stat întotdeauna în marile biblioteci ale atîtor civilizații! Sînt aceștia scriitori care au fost sau pot fi ignorați? Sînt scriitori care trebuie ignorați? Sînt scriitori care nu ne mai spun nimic, care nu mai spun nimic ca modele, ca surse de inspirație? Ce să mai zicem de scriitorii sau perdsonasjele literare din modernitate? Tradiția lor e prea grea, ne depășește puterile de a o duce mai departe și ca atare o aruncăm de pe umeri? Sîmtem oare atît de slabi, de dezarmați în fața provocărilor culturii și civilizației?
Scriitorii – atît de diferiți în filosofii, în trăiri și în expresie – sunt însă atît de puternici în fața provocărilor existenței și ale istoriei. Pot fi învinși de anumite umori sau conjuncturi, dar nu se dau bătuți. Ființe de obicei fragile sufletește, sensibile, rămîn un exemplu de rezistență în fața oricărei agresivități, mai ales a celei din zilele noastre, o agresivitate multiformă și greu de decelat. Cărțile lor hrănesc și întăresc cuvîntul făcător de lume. Oricît de „aculturali” am fi sau ne-am crede, trăim, zi de zi, din osînza cărților. Modele și motive culturale, aș zice și livrești, ne inspiră discursul cotidian, care reflectă și modul cum cartea se insinuează discret și modest în existența noastră. Ignorînd cărțile, îți ignori propriile bucurii, care, în lipsă de referințe culturale, se golesc de sens. Și te regăsește deodată gol, în fața oglinzii, și nu mai știi ce să faci cu tine!
La început de An Nou, scriitorii își doresc desigur să aibă inspirație, editori care să le publice cărțile și, mai ales, să descopere cititori care vin spre frumusețea lecturilor, care deslușesc rostul cărții. Da, putem lupta împotriva nenorocirilor acestei lumi și revenind la lectură, descoperind lumea din cărți, lume care are rolul de a vindeca lumea reală, de a-i descoperi dimensiunile umane. Nu poți fi un om al adevărului (omenesc) fără a trăi în lumina cărților. În acea lumină care arde mereu răul din lume, cu care de multe ori se confruntă. Cărțile spală mereu cele rele din lume, ca să triumfe cele bune. Și dacă, pentru un scriitor, așa cum spune Ernest Hemingway, „fiecare carte este un nou inceput, o nouă incercare de a atinge ceva care ramine mereu de neatins”, îndrăznesc să cred, acum, la început de an, că și pentru cititor, pentru cititorul „obișnuit”, lectura unei cărți este de asemenea, oricînd, un prilej de înnoire, de primenire a ființei.