Olimpiu NUȘFELEAN: Gonflarea editorială

Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, dezechilibru mult studiat și puțin luat în seamă la noi, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale. Dar inflația nu e specifică doar… economiei. Se pot face legături și cu „domeniul de producție literară”. Am mai făcut asemenea asocieri. În ceea ce privește lumea literară, în speță scriitoricească, am putea spune că inflația reprezintă un dezechilibru (major?) prezent pe piața literară, generat de o creștere (generalizată?) a producției editoriale și scăderea simultană a puterii literaturii.
Se vorbește mult, într-un fel de continuă luare în seamă, de scăderea interesului pentru literatură. Temă riscantă pentru scriitori. Pentru că, în lumea largă, tiraje enorme mai există. Tehnica editorială s-a perfecționat, cărțile – ca obiect publicistic – se produc mai ușor decît într-un atelier de… incunabule, sînt frumoase, ca să nu zic din ce în ce mai frumoase. (În paranteză fie spus, e în scădere însă aportul unor graficieni în realizarea copertelor.) Altfel, lucrurile merg, să zicem, bine. Dar majoritatea scriitorilor nu pare mulțumită de impactul de lectură al cărților, al literaturii. În ciuda unei asemenea situații, scriitorii – unii scriitori, dar, parcă, cei mai mulți - se străduiesc să publice continuu, din ce în ce mai mult, uneori pînă la sinucidere. Am zis sinucidere? Da, o să revin asupra acestei păreri.
De ce o asemenea înclinație, de a publica noi și noi titluri, cu nemiluita? Fenomenul, mai ales de factură socială și psihologică, e greu de configurat în cîteva cuvinte. Producerea de carte, din punct de vedere tehnic, cum spuneam mai sus, a devenit mai ușoară și mai lesne/ leneș de realizat. Zic și „leneș”, pentru că, în momentul în care nu te mai așezi în fața unei biblioteci universale, pe care acum obișnuiești să o ignori, este destul de comod să te adresezi unui tipograf care să-ți pună pe hîrtie „făcătura”. Nu tu lectură, nu tu studiu aprofundat, nu tu pătrundere, cu venerație, în tainele unor opere literare, nu teamă de creativitatea unor înaintași, pe care îi ignori. Cu dezinvoltură. Cu ignorare a ceea ce s-a scris înaintea ta și a ceea ce se scrie în jurul tău. Ignorare care poate fi înzorzonată însă cu tot felul de nazuri… personale. E vorba de o falsă raportare la literatură, de o cultură precară a cărților și a scrisului în sine, de o slabă așezare în fluxul cultivării literaturii. Dar pentru cei slabi (de cuget?) se pare că merită o asemenea aventură. Pentru că publicarea unei cărți seamănă și cu o aventură și, cum ocaziile de a trăi o aventură reală în lumea de azi, cînd nu oricine găsește o punguță cu doi bani de aur, cu cîțiva bani de tablă scoți o carte și te dai mare pe scara de la bloc sau, în ocazii fericite, chiar în tot blocul unde trăiești. De multe ori, publicarea unei cărți este o simplă aventură personală a unui individ, care se autointitulează autor sau, mă rog, scriitor, „stare” care-l îmbată doar pe autor și pe nimeni altcineva. Într-o cultură a banului, publicare de cărți e de multe ori o afacere cu bani, dar nu de cîștig de bani din partea autorului, ci de cheltuit bani, personali sau publici. Și, în fond, e bine, decît să dai bani pe țigări și pe alcool, mai bine îi dai pe tipărirea unei cărți, că de scris nu-i mare lucru…, n-ai nevoie de prea multă energie.
Publicarea de cărți în neștire este expresia unui eu orgolios, care vrea să se afirme cu orice chip, chiar sub chipul modestiei, pe care cultura socială postdecembristă l-a descătușat. Punîndu-se accentul pe tendințele de dezvoltare/ manifestare personală prin orice modalitate, cu ignorarea celui de lîngă tine și a experiențele acumulate de tradiție, fiecare se lansează în zbor, într-un zbor sinucigaș, cu ignorarea sinelui. Da, a sinelui. Creația e operă de cercetare a sinelui, dar autorii leneși nu-și explorează sinele profund, ci niște motive și clișee prăfuite, spre care le deschide calea o cultură precară. O cultură generală precară, și apoi una slab literară.
Într-o lume în care este greu de stăpînit, darmite de stopat, consumul de droguri, publicarea de cărți/ titluri în neștire e și un drog, pentru care nu poți fi inculpat. Zic publicarea de cărți ca drog și nu citirea de cărți… Îndepărtîndu-se de sine, asemenea autori se îndepărtează și de suflet. Oricît de lacrimogene ar fi creațiile lor, acestea sînt fără suflet, ca niște păpuși gonflabile. E vorba de o gonflare a eului, comisă printr-o gonflare pe care aș numi-o editorială. Sufletul inocent al poetului universal, al scriitorului universal se pierde sub un morman de titluri obosite. Există și scriitori care au o anumită ritmicitate a scrisului, o febrilitate aparte, ilustrată și prin număr sporit de opere lansate în lume, dar e goală de sens imitarea lor. Drogul autoafirmării cu orice preț, care preț de multe ori e foarte scăzut, îți încețoșează privirea limpede spre realitate. Asta e. Te sinucizi, acoperit de titluri… literare ca de niște frunze vălurite de vînturile toamnei.
Unii dintre noi își amintesc poate de un venerabil poet bistrițean care se lăuda cîndva că a scris un „poem” de lungimea Luceafărului eminescian. Dar esența și farmecul literaturii nu stă în asemenea imitații. Publicarea de titluri cu nemiluita este de multe ori în consonanță cu producerea de pietre pentru un mormînt sigur. Se creează un sentiment de suficiență, de repetiție, de prudență receptivă din partea cititorului. Nici nu mai știi ce să crezi. Încerc o configurare a unui fenomen, pe care nici nu sînt sigur că îl pot cuprinde în întregime, într-o încercare de dumirire personală și nu neapărat de respingere cu încrîncenare. Pe la începutul Jurnalului său, recent publicat, poetul Ion Urcam mărturisea: „De ce scriu atît de puțin? Nu vreau să spun că ar trebui neapărat să scriu mult, dar un ritm de cinci-șase texte pe an e infim. E prea puțin ca să fii prezent, astăzi, cînd argumentul cantitativ e o obsesie a celor care scriu, ca și a celor ce nu scriu. // Știu bine că snobismul cărții pe an calendaristic, de care toți sînt bîntuiți, e o prostie, dar asta nu mă justifică. Ar trebui să scriu nu doar ceva mai mult, ci și mai bine!” E o concluzie la cele spuse de mine mai sus? Dar cum e să scrii mult și totuși să nu fii prezent în orizontul literaturii, neluat în considerare de critica literară? Și, de fapt, să nu faci nimic pentru viața literaturii.