Olimpiu Nușfelean: Scriitorii înțeleg că trebuie să facă anumite sacrificii în sensul renunțării la prezența literară în spațiul public, dar ar fi greșit ca o asemenea situație să devină permanentă

            1 - Se ştie că scriitorul este solitar şi poate că, în 2020, lunile de izolare i-au priit pentru conceperea unor noi proiecte, având în plus un personaj inedit – Coronavirus (CoVid – 19) – ce s-a aflat pe buzele tuturor locuitorilor acestei planete, de la mic la mare. E adevărat că în cele mai sumbre vremuri s-au născut capodopere ale literaturii. Şi acum piaţa a explodat cu cărţi legate de acest subiect al CoVid-ului, de la romane, la jurnale şi poezie, dar şi volume de specialitate care propuneau reţete „magice” pentru vindecarea de CoVid. V-a inspirat acest subiect ?

            2 - Anul acesta a fost unul fără târguri în care scriitorii să-şi prezinte cărţile, fără lansări tradiţionale, însă unul în care, oricât de conservatori am fi fost în privinţa internetului, a trebuit să ne împrietenim cu acesta pentru a ajunge la cititori. Cum vedeţi întâlnirile cu cititorii pe platformele online ?   

            3 - Activitatea editorială a prins proporţii de nebănuit în mediul virtual, librăriile online înlocuindu-le pe cele clasice. Vor avea de suferit casele de librării în detrimentul celor virtuale, dar cărţile tipărite în faţa e-book-urilor ?

            4 - Care este viitorul presei literare tipărite într-o eră digitală în care toată lumea este cu telefonul în mână?

            5 - Care este rolul culturii/ literaturii în vremuri de restrişte ? Putem închide porţile culturii, putem pune lacătul şi să ne luăm toţi o vacanţă prelungită sau cultura este cea care ne dă aripi, ne ajută să depăşim greutăţile ?

Olimpiu Nușfelean:  Scriitorii înțeleg că trebuie să facă anumite sacrificii în sensul renunțării la prezența literară în spațiul public, dar ar fi greșit ca o asemenea situație să devină permanentă și ca decidenții să uite că și cultura trebuie să-și găsească priorități în programele și deciziile lor

            1. Scriitorul își poate găsi singurătatea necesară scrisului în orice loc și în orice împrejurare. Uneori e o singurătate nu prea înțeleasă de cei din jur, adesea chiar persiflată. Pandemia ne-a trimis spre o singurătate, cum să zic, „comună”, în care intră scriitori și cititori, dar și… necititori. Care-s experiențele trăite de aceștia, vom mai vedea. Dacă în această perioadă s-au scris capodopere, încă nu putem ști. Cărți interesante, da, capodopere, încă nu. Ne-am adunat – scriitori și… cititori – mai mult în sine, menținîndu-ne astfel mai bine pe o mai bună linie de plutire pe apele existenței noastre frămîntate. Mi se pare că pandemia a deschis atenția scriitorului (român) spre literatura de reacție imediată, care nu era prea obișnuită la noi. Acum să vedem cu ce rezultate… estetice. Să vedem cine va avea o privire obiectivă din perspectiva căreia să dezvolte o operă pe tema actualei pandemii, care să se ridice deasupra interesului imediat, a satisfacțiilor (literare) de moment, precum, să zicem, „Decameronul” lui Boccaccio, operă pe care să o citească generațiile ce urmează, într-o lectură care să lege lumea noastră de lumea viitorului, fără să invocăm vreun scenariu SF! Sîntem încă în perioada deslușirilor încercate sub presiunea imediatului. Pentru un scriitor ca Mario Vargas Llosa, Covid-19 este o provocare la adresa democrației. Scriitorul francez, azi în vogă, Michel Houellebecq nu crede că lumea se va schimba, dar ea ar putea să  devină „puțin mai rea”. În schimb, Yuval Noah Harari are viziunea unei lumi schimbate definitiv, prin procese ireversibile, cum ar fi, printre multe altele, țări folosite drept cobai pentru experiențe sociale la scară mare. Cine ar fi gîndit cîndva scenarii, reale sau false, în care bătrînii să devină indezirabili, rupți de familii, în timp ce știința se străduiește să crească media de viață a omului? Cine se aștepta ca ritualul morții să fie scos din viața noastră, din cultura noastră? Cine ar fi crezut că existența ar putea să redevină tragică, precum cea evocată în operele antice? Sînt mișcări tectonice ale lumii pe care e greu să le curpinzi imediat. Și de accea literatura, în proximitatea exenimentelor, trage cu ochiul, azi, mai mult spre publicistică.

            În privința mea, în cheia strictei „inspirații”, am scris ceva, un poem, care nu este încă gata. Dar m-am exprimat publicistic, urmînd, în articole specifice, sau în unele răspunsuri la anchete literare, firul timpului trăit. Ziarul „Răsunatul” mi-a găzduit cu generozitate o serie de texte care, la un moment dat, sper să se adune într-o carte.

            2. Platformele online sînt o soluție. Ele nu pot înlocui întîlnirile „fizice”, care au rostul și farmecul lor, validate de tradiție și agreate de participanți, dar aceste „platforme” (forme plate?) asigură un mijloc de comunicare ce nu trebuie neglijat. Avem nostalgia colocviilor, a lansărilor de carte, a cenaclurilor, dar nu putem să ne lăsăm încremeniți în proiectul catastrofic în care ar încerca să ne „textualizeze” pandemia. Am participat la cîteva întîlniri online la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bistrița, la Biblioteca Județeană George Coșbuc și mi s-au părut funcționale. Am organizat vreo două ședințe a Cenaclului George Coșbuc prin corespondență, care n-au fost zadarnice. Am avut ocazia să interacționăm cu scriitori pe care, altfel, e foarte greu să-i întîlnești sau să-i pui, împreună, în număr divers, la aceeași dezbatere. Internetul învinge distanțele, iar lucrurile sînt în curs de perfecționare. Dar, cu tot zgomotul făcut pe această temă, sîntem încă departe de situația cînd internetul va învinge pagina tipărită. La ora actuală, pagina tipărită e îmvinsă doar de incultură, de cabala semidocților și a proștilor cu pretenții.

            3.  E-book-urile nu pot concura sau înlocui cărțile tipărite, chiar dacă tiparul va suferi (și el) anumite schimbări, cum e și firesc. E-book-urile sau librăriile virtuale pot să le completeze pe cele „clasice”, pot să îmbogățească fenomenul receptării. Vom ajunge cîndva la o echilibrare a procesului de receptare a literaturii – și artei -, la o calmare a temerilor. Nu poți înlocui un tablou pictat de mîna unui pictor cu un tablou virtual. Nici cîntecul unei ciocîrlii din cer cu melodia sintetizată de o mașină muzicală. Librăriile trec, cred, printr-o perioadă mai delicată, dar poate vor deveni și acestea mai inventive în a găsi forme de comunicare cu cititorul. Deocamdată par în impas și în lipsă de… inspirație, prinse într-o anumită letargie, stare în care se cam afla întreaga societate înainte de pandemie. Sper să se găsească un tratament și să nu fim prinși în capcana depresiei.

            4. Telefonul are utilitatea lui, care nu se pliază pe utilitatea unei cărți. Telefonul este altceva decît o pagină tipărită, de carte sau de revistă. Telefonul, modernizat continuu, este o invenție uluitoare a lumii noastre, ne atrage sau ne fascinează, dar această atracție ține, cred, și de un infantilism al relației noastre cu tehnica, ne uluiește ceea ce vine de-a gata în fața noastră. Cărțile sau presa literară trebuie căutate, telefonul este adus de cel mai banal spot publicitar. Dar fiecare are rostul său, de o parte telefonul (cu tableta și celelalte), de cealaltă parte, presa tipărită. Nici cel mai performant „mobil” nu poate să ține locul unei reviste frunzărite pe o terasă răcoroasă în desfățul unei cafele bune. Poate că, peste secole sau milenii, ADN-ul nostru va fi astfel modificat încît să-și schimbe stilul raportului cu fantezia literară, să învețe un alt tip de recepție a unei opere, care să mixeze diverse modalități de expresie, în care să intre mai ferm realitatea vizuală său audio, dar pînă atunci mai e. Iar Cele zece porunci vor fi căutate a fi citite tot într-un text în-scris în piatră. Deocamdată pe internet se scrie mult și… prost. Partea bună generată de acest… rău este că molozul electronic este mai ușor de înlăturat. Deși începe să ne sufoce și acesta, precum cel real din orașele și satele unde Salubritatea funcționează greu iar educația ecologică încă nu a prins. Evident că „mobilul” nu poate înlocui cartea sau revista de hîrtie, nici întîlnirea față în față într-o librărie sau într-o sală de colocviu.

            5. Aproape toate vremurile sînt de restriște. Rare sunt generațiile care nu au trăit timpuri destrămate. Iată, mai aproape de noi, a fost generația războiului, apoi cea a colectivizării, a ”Iepocii de aur”, a Post-Revoluției, care continuă să ne mintă… Cultura în general, literatura în ceea ce ne interesează direct leagă mereu lucrurile, sensibilizează oamenii, le mai arată vreun ideal, vreun țel, îl adună pe om în sine, întărindu-i ființa în a nu o lăsa să fie risipită pe strunele trufiei sau ale dezolării. Cărțile sînt întremătoare, oricum ar fi concepute, orice ar exprima. Cu condiția ca acestea să fie izvodite de personalități puternice, puternice ideatic și sufletește, talentate, care nu își mint firea și rostul.

            Acum este drept și să observăm că, în perioada pandemiei, s-au cam pus lacăte pe poarta culturii. În vreme ce cultura ar fi trebuit să-și dezvolte rostul cît se poate de mult. Îi ideea economisirii banilor, a îndreptării acestora spre scopuri medicale (scopuri ce nu trebuie neglijate), cultura a fost lăsată (și mai mult) de izbeliște. Scriitorii înțeleg că trebuie să facă anumite sacrificii în sensul renunțării la prezența literară în spațiul public, dar ar fi greșit ca o asemenea situație să devină permanentă, ca decidenții să uite că și cultura trebuie să-și găsească priorități în programele și deciziile lor. O serie de obișnuințe culturale se pierd pe drum,  iar dacă nu vom lua seama la asta, lucrurile se vor înrăutăți tot mai mult, în detrimentul omului, al sufletului nostru tot mai vitregit. Nu-i mare fericire să trăiești într-o societate care nu dă doi bani pe cultură, oricîte privilegii materiale ai avea. În lupta împotriva ceaușismului, de exemplu, un rol important l-a avut și cultura, în tendința și dreptul acesteia de a-și regăsi splendoarea. Timpurile de azi nu-s nici ele prea interesate de regăsirea acestei splendori. Dar o asemenea splendoare trebuie căutată mereu și inclusă în existența noastră, ca o valoare de mare preț a umanității.