Olimpiu Nușfelean: Să privești o femeie

            Ce înseamnă oare să privești o femeie? Sau: ce mai înseamnă azi să privești o femeie? Imaginea unei femei, de obicei, ne încîntă, acasă, pe stradă, în cărțile citite!... Mai sînt, desigur, și femei care ajung soacre acre, dar cazuri sînt rare și le întîlnești mai mult în bancuri și în epigramele ușurele. Siluete admirate, îmbrăcăminte care le pune în evidență anumite calități, priviri adînci, păr coafat sau lăsat în vînt, suflet sensibil, rețete culinare din imperiul fantasticului, plus, peste toate, misterul feminin – cîte nu găsim de admirat la femei. Sînt altfel decît bărbații, sînt făcute altfel decît bărbații, doar dintr-o coastă bărbătească… Material puțin în mîinile Creatorului… Constituție firavă, delicată…, dar oare chiar sînt altfel decît bărbații, trebuie să acceptăm o asemenea discreditare?... Ce, femeile nu pot ridica un bloc de apartamente cu macaraua în construcția comunistă? Ce, ele nu pot conduce un TIR prin jungla capitalistă? Pot, atunci de ce să le discredităm? Nu-i Political Correctness (prescurtat PC; ce ar mai putea însemna aceste două inițiale?), nu-i frumos să le marginalizăm pe femei sărutîndu-le mîna sau dedicîndu-le poezii! Considerîndu-le, noi, bărbații, ființe altfel decît noi. Ființe mai slabe... De înger? De suflet? Atitudinea ține de ancestral… Cum, numai bărbații pot face bani în capitalism?

            Mingea mi-a fost ridicată la fileul reflecțiilor  de o discuție televizată – pe TV5 – dintre un actor, Fabrice Luchini, recitator din Jean de La Fontaine (îl mai citiți pe fabulistul francez?), Prof. Patrick Claude Henri Dandrey, președinte al Asociației Prietenilor lui Jean de La Fontaine (1997), specialist în Molière, și o doamnă, Julia de Funès, filosof/ filosoafă, nepoată a celebrului actor Louis de Funès. Vorbeau de importanța clasicilor în actualitate, de raportul – în artă – dintre real și adevăr, invocînd o zicală, „Între real și adevăr, ficțiunea!” Cine mai știe ce e ficțiune (artistică)? Dar „ficțiunea” de pe display-ul telefonului? Tinerii, recunoștea și filosoafa franceză, nu doar că se însingurează, pierzîndu-se în universul limitat al mobilului ultraperformant, ei uită să mai privească. Pierd obișnuința și semnele privirii. Ei, dar, zic și eu, și oamenii mari, oamenii ajunși mari, crescuți deja cu  telefonul sub ochi. Și, mai spunea doamna de Funès, azi se schimbă semnificația de a priviri o femeie. Privind o persoană de sex feminin, chiar admirativ, o „discreționezi”/ discreditezi față de un bărbat, ceea ce nu se mai permite azi… Privind-o, chiar admirativ, o consideri un „obiect” de privit, ceva inferior condiției bărbatului. Nu intrăm în povestea unor femei care, după ani, mărturisesc că au fost, cîndva, hărțuite sexual. Se înțelege că și discreditate… Sau – ca joc retoric – acele… tinere care merg pe stradă cu mini-mini-jupă și-i înjură pe bărbați că se uită la fundul lor… Jocuri ale moravurilor.

            Femeile trebuie apărate, scoase din situații dificile, din agresiunile existenței. De ce trebuie acestea să fie lăsate la galera maternității? De ce ele să fie mame și bărbații nu? Un nou videoclip conceptual prezintă o instalație (The EctoLife Artificial Womb Facility) care ar putea „produce” și crește până la 30.000 de copii pe an în interiorul unor pântece artificiale, rezolvînd astfel problema ratei scăzute de natalitate din lume, salvînd femeile care se tem de sarcină, permițând părinților – cum ne informează o știre de profil – să aleagă „embrionul cel mai viabil și cel mai superior din punct de vedere genetic” (citat din știre online), și, prin intervenții genetice, să personalizeze trăsăturile fetusului/ bebelușului, inclusiv puterea fizică, și să elimine bolile moștenite. Curajul științific e mare și, cînd își pune ceva în cap, știința nu se dă bătută. Și multe izbînzi științifice ne aduc multe foloase. Dar o asemenea izbîndă genetică, precum cea menționată mai sus (deocamdată o… căutare științifică), e de așteptat?

            Discreționarea, în mod normal, are o funcție negativă. În teoriile și practicile moderne, cîștigă și sensuri pozitive. Dar gestul discreționar exprimă în cele din urmă bunul plac al cuiva. Ce apărăm, de fapt, cînd luptăm împotriva „discreționării” după bunul plac al cuiva, folosindu-ne de cele mai neașteptate metode sau mijloace? Rușii, cînd trimit o rachetă spre o țintă, fac ei oare diferența între un soldat și un copil, un politician și un bătrîn? Operațiunea lor specială nu e discreționară, desigur. O feresc ei oare de suflul exploziei pe mama care alăptează? Nu mai avem nevoie de mame pentru asigurarea vieții omenești pe pămînt? Mame care aduc pe lume genii și proști, cînd toți au/ avem un loc sub soare. Le luăm acestora dreptul de a se mîntui prin durerile facerii?

            Femeia și bărbatul au rosturi și destine egale. Au părăsit împreună Edenul pentru a se confrunta – împreună! – cu provocările existenței. Diferențele dintre ei nu sînt temeiuri de discreditare. Sînt diferiți prin calități, care trebuie admirate! Poeții elogiază fragilitatea unei femei, ca și tăria/ rezistența bărbatului. Iar în ficțiunile lor, în lupta dintre realitate și adevăr, triumfă întotdeauna adevărul!