Olimpiu NUȘFELEAN: Privind trist cerul patriei

            Privim cerul de obicei cu toată setea noastră de viață. Acesta ne aduce dimineața, soarele strălucitor, seninul privirilor, ploile mănoase (uneori mînioase, dar știm noi de ce), din cer a coborît Cel Jertfit pentru mîntuirea noastră, acolo este așezat Jilțul înalt din care sîntem vegheați, cerul inspiră poezii și ghidează, cu stelele lui, călătorii, acesta se va deschide la un moment dat pentru itinerarii intergalactice, dacă nu a făcut-o de mult prin gîndul nostru, prin visurile noastre. El dă măsura universului în care ne ducem zilele, izvor de „lumine”, cum ar zice poetul. Dar Eminescu mai zice: „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe.// Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Deci și marcă a neîntreruperii, a curgerii, a continuității. Cum să nu-l admiri și lauzi, „imaginat” de Cel care are o imaginație mai puternică decît a oricărui artist sau tehnician! Izvoditor de bucurii. De citit necontenit într-o cheie a fascinației. Dar cu tot mai multe întreruperi.

            Într-un sfîrșit de zi de august, mă plimbam pe un drumeag de cîmp în proximitatea satului meu (natal!...). Soarele se ascundea încet – și ferm, cum îi e condiția… fizică – după linia orizontului. Aerul era calm, parcă mulțumit și el de sine, se pregătea să se lase, ca toată firea, în leagănul odihnei. Mi-am ridicat privirea spre cer, dar nu doar strict admirativ, nu, un ceva neștiut, un „declic” parcă m-a trezit îndemnîndu-mă să privesc în sus, cu atenție. Cerul era deschis – deși lumina din el începea să se închidă, mai intensă spre apus. Cerul era senin, sau aproape senin. Era însă, tot mai mult spre apus, brăzdat de dîre cenușii. Nu erau nori, deși, altădată, risipite sus,  aceste dîre, rare și rar, erau confundate, ignorant, cu niște nori firavi, Cirrus-Cirrostratus. Acum, am observat cu convingere, aceste dîre erau lăsate de avioane cu reacție. Erau multe, înghesuite mai mult, cum zicem,  spre linia orizontului, uneori întretăiate, în regiunea soarelui scăpătat. Se lățeau și subțiau, ca grosime, lent, cu trecerea minutelor, abia mișcate de un curent de aer superior. Zic: multe: aproape acoperea cerul la apus, pe traseul probabil/ posibil al unor linii aeriene, comerciale sau militare. Pornite poate dinspre Cluj-Napoca sau Turda, chiar Baia Mare sau Ucraina… Trasate irevocabil de avioane care transportă oameni de afaceri sau turiști, politicieni (s-ar putea să nu fie luați în calcul?), sau de avioane care ne apără de ruși și care trec mereu peste casele noastre.

            Da, de obicei priveam cu… interes potolit, deconectat, aceste dîre înalte, subțiri, albicioase, nu întotdeauna rămase mult timp vizibile (datorită desigur stării atmosferei), rare, da, rare… Dar acum imaginea lor m-a întristat. La începutul apariției lor – a fiecăreia în parte – erau albicios-cenușii, adesea cu un spectacol de foc deasupra soarelui, dar, pe măsura ce trecea timpul, se lățeau și, coborînd spre sol, se întunecau. Ieșeau din imperiul metaforei și al admirației și se transformau în ceea ce erau de fapt: dîre groase, compacte de fum, întunecînd orizontul. Nu-mi venea să cred.

            Prin ani, am început să dăm atenție practicii omenirii de a agresa natura. Vorbim de încălzirea globală (datorită gazelor industriale, vegetale sau animale). Mai deschidem vorba despre asta la niște ore de școală, la o ședință publică, niște asociații sau fundații umanitare proiectează acțiuni de gen, se mai iau cîteva inițiative de voluntariat… Uniunea Europeană mai vrea (sau încearcă) să închidă cazanele de țuică, să interzică focurile de primăvară prin care gospodarii își ard resturile vegetale de prin grădini, să alunge vacile de pe imaș… Dar de avioanele, tancurile, portavioanele sau bombele explodate prin fabricile sau casele unor oameni nu zice nimeni nimic. Fumul acelor avioane, nu puține!, care brăzdează cerul se risipește în aerul de respirat sau cade pe solul ce hrănește plante, animale și oameni. Un fum consistent, ce otrăvește atmosfera. Și nu-mi vine să cred.

            Bine, nu putem să introducem un dop în galeria de evacuare a gazelor la avioane, dar am putea să reducem și să eliminăm avioanele inutile. Cum sînt cele de război. Dacă sîntem politicieni buni, oprim războaiele, nu trimitem tancurile puturoase să vicieze atmosfera. Nu umplem orașele cu praf și fum, bombardîndu-le zi și noapte, cînd ți-e lumea mai dragă. E războiul un rău chiar atît de necesar, încît nu avem cu ce să îl înlocuim? Găsim argumente ca să-i îndurăm atrocitățile?

            Dar nu despre război vreau să vorbesc acum. Imaginea fumului lăsat de avioane în respirația noastră ne dă metafora lumii în care ne aflăm, a realității cu care ne confruntăm, a răului care ne provoacă mai mult decît un război. E o schimbare de orizont, de perspective? Pînă acum, natura era înfrățită cu noi, ne dădea aer curat, apă proaspătă, umbră cînd e prea cald, soare cînd e prea frig. Acuma toate se dau peste cap. Și nu din cauza „schimbării” naturii în sine, ci din cauza schimbării omului, a minții acestuia. Omul se lasă purtat de o minte leneșă, comodă, în care nu mai vrea să trezească sau să țină trează o conștiință dedicată omului, binelui omenirii. Natura este agresată, dar nu așa, cu cîteva palme, ci cu lovituri repetate în cea ce are ea mai frumos, mai curat și mai util. E privită ca un dușman al omului, care trebuie îngenuncheat definitiv. De cei care nu mai au nici un simț pentru ceea ce este și trebuie să fie omenesc! Iar eu privesc iarăși cerul și nu-mi vine să cred cum arată.

            O să vină cineva și o să mă întrebe: ce ai tu cu cerul, cu cerul patriei, doar patrie nu mai există, e dusă cu acte în regulă în imperii pustiite sufletește, cine îi mai aduce elogii, cine în mai cultivă măreția? Și iată-ne ajunși și în situația de a ne fi puse – sau de a ne pune – și asemenea întrebări! Cine să mai scrie poezii despre cer, sau, dacă da, despre care cer?