Pămîntul e liniștit

Pămîntul e liniștit. Dimineața e limpede, străzile sînt pustii; nu, adjectivul „pustiu” nu e potrivit, nu exprimă realitatea, sau poate exprimă ceva în rezonanță cu sufletul meu înfricat de virus, dar nu vreau asta, vreau un adjectiv mai relaxat, străzile sînt liniștite, dar nici asta nu e bine, căci mă repet, străzile sînt ca niște rîuri în care apa s-a liniștit, numai că imaginea cu apa vreau s-o folosesc mai tîrziu, într-un alt enunț, străzile așteaptă tăcute rularea mașinilor, dar nu, nu așteaptă, ce să aștepte?, ele sînt în sine, despovărate nu doar de mașini sau pietoni, pentru care sînt construite, despovărate de o serie de adjective stresante precum zgomotoase, aglomerate, sufocante, periculoase, încărcate de smog. Smogul s-a risipit din oraș. Pomii înverzesc în tăcere. Păsările își văd de ale lor. Ciorile din salcîmul dintre blocurile de apartamente par plictisite, croncănesc din cînd în cînd a pagubă și nepăsare. Veghează tomberoanele rămase deschise de astă noapte. Soarele răsare, pe mai departe, într-un cer curat. Cerul nu mai e frămîntat de avioanele ce fac raiduri de poliție militară. Milităria a coborît din tratatele strategice în… stradă. Cîtă mai e. Dar e greu să faci militărie cu oameni care nu știu decît să bată pasul pe loc. Bat pasul pe loc cu iluzia că aleargă înainte, dar, iată, constatăm cum, cu mișcările pe care ne credeam stăpîni, nu am prea ajuns nicăieri…
Pămîntul e liniștit, prin natura sa. Prin natura sa recăpătată. Prin natura sa recîștigată. Într-o bătălie cu omul. Pămîntul n-a vrut să se bată cu omul. Omul a început să se bată cu pămîntul, într-o luptă tot mai cruntă, ca să-l învingă. De ce? Închipuiți mersul Terrei prin univers, un fir de praf, o scamă purtată de „vîntul” galactic, care n-ar fi în stare să deranjeze cu nimic planete și sori. A, mai face Pămîntul puțin zgomot, aici, în spațiul guvernat de gravitația lui, mai tremură niște valuri oceanice, mai aruncă în sus o gură de lavă, freamătă copacii unei păduri, mai un tsunami, dar, și după asemenea manifestări, își revine repede. Ce liniște se instaurează după o furtună! Cum s-a învelit el în atmosferă ca să ne ofere, proteguitor, aer pentru plămînii noștri fragili! Cum ne-a pregătit, de-a lungul a milioane de ani, ghețarii care să se topească lent și să ne ofere apă! Și a inițiat un circuit complex și încet al apei în natură, ca să o purifice! Și a lăsat soarele să se oglindească într-un ciob de sticlă pentru a ne dărui focul! Și le-a făcut pe toate bine socotit, cu răbdare. Cu răbdarea cu care Dumnezeu a făcut lumea. A făcut-o în șase zile, plus încă o zi de odihnă! Cînd El ar fi putut pușca din degete și, într-o clipă, întreg pămîntul să fie brăzdat de autostrăzi, de căi maritime și de piste pentru avioane!... A lăsat toată această muncă în seama oamenilor. Dar omul, luînd exemplul Lui, cînd se gîndește să-și ia o zi de odihnă? Sau lasă un virus să-i ofere, din cînd în cînd, un sandviș făcut din odihnă și frică?
Pămîntul e liniștit, chiar dacă nu am făcut mare lucru împotriva încălzirii globale. El are mersul lui, „evoluția” lui. Chiar dacă îi istovim comorile, chiar dacă îl facem să trepideze sub greutatea dorințelor noastre fără măsură, îl lăsăm pleșuv de păduri, subnutrit de sentimente frumoase, din ce în ce mai urît. Cum poți să te bucuri, oricît de descurcăreț ai fi, pe o insulă însorită pierdută într-un ocean, cînd oceanul aparține unui Pămînt pe care l-ai urîțit? Cum poți să te întorci victorios dintr-o explorare spațială, cînd ajungi pe un Pămînt pe care îl faci ostil ființei tale?...
Pămîntul e liniștit și lent, are răbdare pentru trăirea oricărui privilegiu. Numai noi nu avem răbdare și ne grăbim să ajungem cît mai repede la marginea lui, a lumii (lui), la capătul veșniciei de pe pămînt! Bătînd pasul pe loc în falsa încercare de a fi desăvîrșiți, eroii unui tărîm pustiu.
Pe dealuri au înflorit spinii și în rîuri se bat peștii pentru locuri unde să-și lase lapții. În încăperi tăcute, bunicii reiau poveștile de la capăt. Mai au puterea, printre accese de tuse și căni de ceai, să mai izvodească o altă poveste? Sau poveștile lor rămîn în continuare nespuse, se atrofiază precum corola unei flori de nimeni privită, în concurență cu jocurile de pe calculator? Și istoria aceasta, prin care trecem, cu temerile și durerile ei, va fi vreodată o poveste ascultată, sau se va topi, uitată repede, în vălmășagul unui viitor absurd?
Inima orașului e pustie și ea. Și… liniștită. Nu-s oameni pe străzi, nu-s mașini, decît rare, cîte un gospodar regăsit bate covoarele. Zgomotul bătătorului se amestecă indecis cu croncănitul ciorilor. Cîțiva porumbei își caută miezii de pîine pe pervazul ferestrelor. În cîntecul clopotelor din oraș, fărîmele de pîine sînt culese ca o ofrandă. Iisus trece liniștit pe străzi sfîșiind lințoliul morții în care este învelit orașul. Cît de tăcut trebuie să fie pămîntul ca să-I auzim Lui mersul prin lume? Cît de pustiu trebuie să fie pămîntul ca să-L vedem pe El înviind pentru noi? Îl vom trăda din nou cu sentimentele noastre mimate?
Ferestrele sunt goale. În liniștea primordială, soarele se oglindește singur în ele. Cu toate acestea, nu am sentimentul că orașul ar fi în întregime – sau în absolut – pustiu. Simt cum inimile oamenilor bat – fricoase – în spatele ferestrelor închise. Nu-i imaginea unui accident Cernobîl. Poate e mai mult, dar inimile oamenilor sînt prezente. Liniștea pămîntului face o anumită legătură cu aceste inimi fricoase. Ce le trezește? Ce le determină să mai bată? Veni-vor iarăși poeții să le asculte?