Vezi ce poeme a citit Olimpiu Nuşfelean la Salonul scriitorilor

 

La un poet

 

 

Poetul pe care-l citesc

- cu cititul meu viu –

e atît de departe!

Îl citesc azi

iar el abia-şi mai trage sufletul

prin cîteva traduceri opace...

 

Pe cînd îi învăţam aflabetul

el era deja sătul de femei –

o, cîte stafii la geamul cărţilor sale!...

 

Abia acum îmi dau seama

de ce draga mea nu mă înţelege

cînd îi vorbesc în versuri

ştiute pe de rost.

 

Pierdut, eu, în iluzii...

 

Cum pot fi văzul său

cînd el nu mai e?

 

Cînd termin de citit

trage brusc cortina timpului

de pe sufletul meu.

 

Oare cu a cui mînă?

 

 

 

 

Narcis supramodernist

 

 

Sătul de oglinda izvorului,

el se oglindeşte-n ocean.

Chipul lui, îndrăgit de el însuşi, pe-ascuns,

se răsfrînge în clopote mari

din mai mari universuri;

şi îl uită.

 

Un gînd ivit în perla

de la picioarele Prinţesei de apă

învie, multiplicat,

în stelele purtate de peştişorii de aur,

în cele mai neaşteptate dorinţe,

în mii de-aşteptări.

 

Oceanul de chipuri identice

e-o minge multicoloră

ce creşte mereu precum luna neaşteptată

din o sută-n o sută de ani,

nu-i mai încape în inimă,

nici în minte,

striveşte Pămîntul...

 

El nu vrea un chip,

nici două feţe,

el vrea toate chipurile,

adunate din timpuri de cenuşă,

din ţipătul pescăruşilor,

din tot ce-au citit comesenii săi,

pe toate pune pecetea indiferenţei sale

şi apoi le trimite, scrisori la vedere, în lume...

 

Zice că adevăratul lui chip

e cel din oglidă, şi îl refuză,

s-ascunde de el în tot ceea ce-i seamănă,

în mii de cioburi de sticlă răsfirate pe plajă

şi fuge de toate călcînd peste toate

rîzînd,

cu tălpile însîngerate.

 

 

 

Eva pozînd pentru un tablou

 

 

Ce nu face ea

ca să intre într-o icoană?

 

Ştia pînă mai ieri

că e Prima

lîngă un Adam mîncător de ciuperci,

dar s-a văzut în oglinda izvorului ceresc

şi atunci şi-a zis

că există un Rai mai adînc

- poate sufletul ei necitit –

şi-a renunţat la sîngele ei potolit

alegînd, cu preţul mirării, închipuirera!...

 

Înflorea din frigul

unui gînd

nicicînd dovedit.

 

„Ce bine-i să locuieşti

o oglindă de nimeni atinsă

şi din care oferi

nu un măr,

ci vedere!”

 

Poate regretată de Rai,

împărţind păcatul

cărnii ei ignorate....

 

Scribii de mai tîrziu

nu vor şti niciodată

că ea de fapt alegea

nu patima,

ci arta!

 

 

 

 

Ciobăniţa

(La N. Grigorescu)

 

„Acum iau – în privirea ta – forma plată a orizontului.

 

Las soarele să se oglindească verde în mine,

să mă cucerească, lent, cu clorofila

trezită-n nervurile mele.

 

Păscută de oile gîndului,

trimisă de ele în lume, de Sfintele Paşti.

 

Veghe sau pîndă.

 

Ce să mai aştept,

cînd eu sînt capătul privirii tale,

vizitatorule?

 

Şi nici nu mai ştii

dacă-i un firesc schimb de priviri

- de dincolo de timp –

sau o simplă improvizaţie!...

 

Fii sigur:

carnea mea tînără opreşte orizontul

să mă reinventeze.

 

Sînt a ta

cît privirea ta e vie –

numai atît!”

 

 

Plonjări

 

Cel ce te cercetează ceas de ceas,

ziua şi noaptea,

nu-i spion –

El scrie în Cartea Vieţii

cu mîna ta.

 

Nu eşti deloc mai important decît

vecinul care sforăie noaptea

şi nu crede că El n-ar şti alfabetul

dacă, abia perceptibil,

îşi sprijină mîna

pe mîna cu care îţi porţi condeiul

pe filele zilei...

 

Vezi oare cum, pe pagina scrisă,

e un scris mai mărunt, abia se lasă văzut...

Du-ţi condeiul pe linia Lui

şi eşti un om făcut.

 

El e atent doar ca, pe această cărare,

să nu-ţi pierzi firea – firea ta incredibilă...

 

Nu tremura cînd te arunci în scăldătoare –

viaţa ta nu-i deloc imprevizibilă

iar vindecarea poate să vină sau nu.

 

Plonjarea dintr-o lume în alta

e gestul cel mai puţin temerar.

 

 

 

O pasăre zădărnicită de frig

 

Dumnezeu ar vrea să mă nască din nou.

 

În fiecare dimineaţă, la cafea,

îmi oferă o şansă

pe care-o confund c-o ispită.

 

Citesc semnele zorilor

şi nu le-nţeleg.

Mă agăţ în continuare de barele tramvaiului

ce mă duce la serviciu,

îmi beau paharul de vin

la palavre,

urmăresc ochii însufleţiţi ai divei,

convins că trăiesc.

 

Dar El ar vrea să mă nască din nou

fără vreun efort din partea mea,

nu  prin spovedanie,

nu prin sudoarea adîncului,

nu eludînd crugul lumii...

 

Eu, însă, mă prind

de uşile timpului

să mă treacă în mod sigur

în alt anotimp,

unde să nu mai am simţire

pentru tot ce mă doare.

 

Plata mea ar fi

o simplă poezie

în care s-ar adăposti o pasăre

zădărnicită de frig.

 

Şi eu...

 

Doar o poezie – o pasăre cîntătoare

zădărnicită de timp.

 

Poate ar vrea să mă nască

pentru un alt sfîrşit?

 

 

Joc

 

 

Cînd n-am ce face, mă joc cu moartea:

încerc s-o beau – peltea de doi bani - din cutii de bere,

unde ea stă pitită,

fluidă,

fără să aibă nevoie de aer.

 

Arunc cutiile goale la coş

şi ea iese şi-mi strigă:

„Nu m-ai băut,

căci eu sînt Nimicul

ce ia nefiinţă din gol!”

 

Trag la ţintă în cutiile goale

făcîndu-le toate doar găuri,

sperînd s-o prind, din întîmplare,

întîrziată o clipă în plus,

punîndu-mi nervii la încercare,

dar n-o pot face deloc strecurătoarea

prin care să-mi trec bucuriile.

 

Ea-mi strigă, cînd încă nu-i pierit fumul gloanţelor:

„Eu sînt Nimicul

ce ştie tot despre Nefiinţa ta!”

 

„Şi la ce-ţi foloseşte?, o întreb.

 

„Dar ţie, să ai puşca şi gloanţele?

Dar ţie?...”

 

 

 

Chipul surpriză

 

 

Moartea-i expeditivă. Nu stă la taifas

decît cu cei care n-au nimic de făcut.

 

Din nimic se întrupează

aşa cum o idee ţi se trezeşte deodată în cap

şi te prosteşte.

 

Îţi întinde o frîntură de briză, la cald,

un zîmbet palid, la disperare,

un deget ezitant

să te scoată din impasul neprevăzut,

dar, altfel, e foarte discretă,

cu coasa nu se arată

decît la sărbători, care-s cam duse...

 

Te-apropii de ea trebăluid fără grabă

prin tratate savante sau prin predici

spuse de popi mulţumiţi cu pîinea de azi.

 

Dar, altfel,

nu se arată deloc.

 

De insişti, curios peste poate, să-i vezi chipul,

îţi pune pe neaşteptate în faţă

o oglindă de nimeni ştiută,

în care, brusc, te vezi tot,

preţ de-o clipită,

cum – fii sigur - n-o să te mai vezi niciodată!

 

 

 

Ce bine ar fi !...

 

Ce bine ar fi să-mi întîlnesc

mîine

copilăria

la colţul străzii!...

 

Nimic altceva decît ea singură,

în vacarmul zilei,

derutată şi încrezătoare.

 

Trecută imprevizibil

prin faţa maşinii lansate-n viteză

şi salvată în ultimul moment

de îngerul ţîşnit de pe umărul meu.

 

Îmbrăcată iarăşi

în carnea simţirii mele...

 

Curios să aflu apoi

ce chip ar mai lua

iluzia binelui?

 

 

 

 

Ce, eşti poet?

 

Hai, nu-mi veni mie

- îmi spune vecinul -

cu domnul bine-mbrăcat

care-şi cară cu demnitate servieta      diplomatică

şi distribuie, pe nerăsuflat,

contracte sociale!...

 

Asta e poezie.

 

Realitatea adevărată se ascunde-n     cuvinte meşteşugite,

în cărţi de citire frumoasă şi de         istorie,

în situaţii contabile îndelung    prelucrate.

Ce, eşti poet,

să crezi că unu cu una fac doi?

 

Ia-te şi tu

după omul care elogiază eroarea,

admiră albina harnică

ce nu iese din cuvîntul trîntorului,

hrăneşte cu iarbă

caii verzi de pe pereţi,

pune o notă melodică-n plus

în discursul parlamentarului,

citeşte ziarele de ocazie

ca pe Biblie!...

 

 

 

 

 

Nu te ascunde

în geografia exactă a muntelui,

în ţipătul triumfător al zorilor,

în plonjarea precisă a pescăruşului

care-şi culege vînatul

din oglinda frămîntată a mării...

 

Realitatea e un bulgăre de zăpadă-    ngheţată

ce creşte mereu,

inventată la colţuri de stradă,

unde se pun la cale mari proiecte de existenţă,

pîrîie din toate încheieturile

zgomotos şi frumos

şi nu poate fi ţinută în ham

de o gramatică matematică.

 

Voiajorul cară-n geamantan

          numai versuri,

maşina lansată-n viteză

          e o căprioară scăpată

din ţarcul gîndurilor,

metaforele – fugite din grele    dicţionare –

se plimbă pe strada inocenţei

în minijupă şi pantofi cu tocuri înalte..

 

Asta-i realitatea,

restul e poezie!

 

 

 

Ceea ce El nu vrea să revadă

 

La naştere ai fost salvat

printr-un gest unic,

smuls de mîinile Lui

din gheara nimicului.

 

Dar viaţa nu-i repetiţie.

 

Dat ţi-e să nu vezi în trupul tatălui

trupul tău,

nici mîngîierea mamei

împrumutată degetelor tale

iar de-ţi descoperi ochii

în ochii iubitei – e dezastru.

 

Viaţa-i desprindere.

 

Eşti ceea ce El

nu vrea să revadă.

 

Nu te pierde în chipuri multiplicate

şi fiece gînd

să fie altceva decît copia xarox

a sigiliului prim.

 

Undeva e un tipar inconfundabil

ce te aşteaptă, dar unde-i?

 

Fii realist şi nu mai vorbi,

nu face nici un semn

şi nu deschide o pleoapă –

imediat de gesturile tale

se prind mii de ispite.

 

„Smurdu”-i aici, pe pămînt,

ocupat cu salvări de toţi banii...

 

De-ţi stă în putinţă, ascunde-te în Increat

şi aşteaptă acolo

- fără de chip –

A Doua Venire!

 

 

Vedere cu pelicani

 

Opresc barca şi cobor

în apa adîncă pînă la piept

să ajung lîngă pelicani şi să-i privesc de aproape

la vărsarea fluviului în mare.

 

Pelicanii superbi în concreteţea lor –

nu poveştile pentru copii,

nici zborul, pe care nu-l poţi

atinge cu mîna....

 

Singur în  leagănul apelor

înving spaima de a fi tot mai aproape

de splendoarea lor filmată cu teleobiectivul,

în cîrd plutitor, cu guşile pline de peşte...

 

Mă ignoră o vreme... Dar cu cît mai aproape, cu atît

curentul mă îndepărtează de barcă,

furat deodată de forţa apei, nu de imagine.

 

Admiraţia sublimează în teamă.

 

Fluviul, crescînd,

ca într-un film inocent, văzut în copilărie,

îmbracă metafore înfricoşate,

se face deodată fluviul vieţii

şi încearcă să mă fure de pe picioare.

Înot!

 

Cine-mi mai vindecă, în zbatere,

frica de a privi

devenită deodată frică de moarte?

 

 

 

 

Desprinderea de poem

 

 

Şi ce-ar fi dacă v-aş da înapoi

toate minciunile cu care m-aţi ţinut pe pămînt?

 

Fastuoase, linguşitoare, convenabile,

îmbrăcîndu-mă într-o cămaşă binevoitoare

- nici salvatoare, nici ucigaşă –

confortabil aici,

un sprijin al vostru,

o consolare...

 

Viaţa mea înfăşurată

în cele mai sofisticate descoperiri psihologice

- nici otrăvită cu totul, nici înecată-n leşie...

 

Dar n-o să plec de aici îmbrăcat

în minciunile voastre convenţionale

de care vă agăţaţi cu dezinvoltură.

 

Nu vreau ca, înălţat în văzduh,

să vă iau cu mine

iertaţi!

 

 

 

Dulce

 

 

Tu eşti dulce cum stelele

ce plutesc dimineaţa

în ceaşca de lapte.

 

Pufoasă cu bobul de grîu

făcut pîine

de chiar mîna ta.

 

Senină, ca privirea

ce ţi-o întorc

cînd îmi zîmbeşti.

 

Ştiu că sufletul tău

nu se rabdă înghesuit

în colivia cărnii...

 

Nu vreau mai mult.

 

 

 

Dragii poeţi

 

Lui Ion Mureşan

 

Vai, dragii poeţi,

cum trec ei cu paşi mari

prin literatura română!...

 

Inventează metafore nemaiauzite

ca şi cum chiar atunci

cuvintele ar răsări neştiute

în pagina abia ieşită din moara de hîrtie.

 

Se risipesc prin cărţi

precum beţivii prin cîrciumi,

întremîndu-se cu ideea

că abia aşa se pot gîndi

la drumul spre casă.

 

Nu-i certaţi cînd adorm la umbra unui cuvînt –

cum petale de cais sînt atunci cuvintele,

cum dalele de piatră şlefuită

pe un mormînt

abia închis!

 

 

Le cresc aripi la umeri

cînd se aşteaptă mai puţin –

intră şi ies atît de uşor,

parcă plutind,

prin ferestrele larg deschise

ale istoriilor literare.

 

N-au casă – decît în murmurul

buzelor care-i silabisesc.

Viaţa or, jinduită pe ascuns,

se purifică în iluzie.

Nu-i lăudaţi; vorbele voastre lumeşti

îi îmbată

şi pleacă, năuci,

în lumi unde nu-i mai ajungeţi.

Şi ei nu vor asta.

 

Cînd pun piciorul

în ţărîna foii de hîrtie

şi-o simt gata să fie spulberată de-o simplă adiere de vînt

îi auzi şoptind:

„Lasă, Doamne, paharul acesta

la mine!”