Medalion aniversar Olimpiu Nuşfelean

 

 

Duminică dimineaţa

 

Duminică dimineaţa. Bat

clopotele bisericii din cartier.

 

Prin fereastra deschisă

oraşul îmi intră în casă înfrînt.

 

Farurile maşinilor sînt stinse de mult,

vitrinele sparte ignoră

cioburile de pe trotuar.

Cerşetorul, stăpîn al tomberoanelor,

numără mucuri de ţigară

în loc de monede mărunte.

 

Ca un cîine hămesit îmi intră în casă oraşul,

bucuros că geamul este deschis

şi nu trebuie să-i mai dea tîrcoale

în timp ce clopotele prind în dangătul lor acoperişurile

şi le ridică spre cer,

iar trupul cîinelui este deodată o crisalidă

din care iese un fluture necunoscut,

cu aripi nemărginite,

ce înfloresc mereu

precum cireşii în primăvară

în casa ce nu le mai încape...

 

Cupa de îngheţată a fetiţei

de pe terasa cofetăriei

se ridică deodată deasupra copacilor

şi se face nour dulce şi întrebător...

Inima din pieptul alergătoarei

sare din hamul sîngelui

şi alergătoarea sprintează după ea

peste gazon, peste tribunele stadionului,

pe străzi, la întrecere cu motocicliştii...

Îngerii se leagănă

pe clopote, îşi iau avînt

şi zboară pe fiorii desprinderii de timp...

 

Furat de imagini,

ies umilit

dintre lucrurile mele diurne.

Cărţile se retrag în înţelepciunea literei,

peniţa îşi uită cerneala,

toate fac din filele nescrise o cărare promisă...

 

Şi eu ies, ies, ies

din încăpere,

dintre cărţi,

ies din mine

şi mă las înălţat

pe balonul de păpădie al credinţei.

 

Înfăşurat în soarele verii,

eul mi se retrage din trup.

 

Mă întreb, ca în copilărie,

dacă şi morţii aud

cîntecul turlelor,

ei, închişi în lacrima despărţirilor

şi care comunică doar prin semne cereşti...

 

Şi eu ies,

ies din mine,

dintre semnele veacului.

Las totul în urmă.

 

Oare mă părăsesc?

 

 

Mamele poeţilor

 

Ce fac oare mamele poeţilor

urcate la cer

pe o scară de versuri frînte?

 

Organizează cenacluri?

Citesc din versul fiilor lor

pentru îngeri?

Se mîhnesc şi ele cînd

vreun critic literar

îi vorbesc, aici, pe pămînt,

de rău?

În seara cronicii implacabile,

cînd poeţii mai caută în înfricoşarea nopţii

cuvîntul adevărat!...

 

Printre florile Raiului,

ele oare cum calcă

în clipa cînd lumea

stă să se surpe

dintr-un vers neizbutit?

 

Trăind, cu inima citită direct

de Domnul, toate căutările istovitoare

ale fiilor –

gata să se frîngă, încă odată,

acolo, sus,

pentru o carte necitită.

 

Cu ce îşi umplu eternitatea,

ele, care, într-o clipită

văd pînă departe

în inima celui ocrotit cîndva

în leagănul versului lor?

Le lasă oare Cel prea Înalt

să-şi arunce privirile

peste filele de care se lipeşte mereu

noroiul zilelor fără de rost?

 

Oare zîmbesc

cînd muza vreunui poet

uită să-i calce cămaşa celui ales?

 

Se roagă Celui de Sus

să mai înflorească o dată cireşii,

să mai treacă peste păduri

iarăşi şi iarăşi mieii zăpezii,

să mai scape din cer un tril de ciocîrlie

pînă se prinde în plasa de păianjen a versului

o rimă îndelung aşteptată.

 

Multe metanii fac ele

după ce deschid, pe ascuns,

o fereastră neluată în seamă,

prin care să cadă, subţire,

o rază de nimeni văzută...

să cadă...

peste fila trudită-ndelung

de fiul lor, pentru care

n-au apucat să taie viţelul cel gras.

 

Preotese în marile biblioteci ale eternităţii –

invidiate de regine în floare

cărora aici, pe pămînt,

li se dau noi coroane.

 

Ele – care au plecat la cer

cu ultima poezie nescrisă

şi pe care nimeni, nicicînd,

n-o s-o mai scrie...

 

Ce bine ar fi !...

 

Ce bine ar fi să-mi întîlnesc

mîine

copilăria

la colţul străzii!...

 

Nimic altceva decît ea singură,

în vacarmul zilei,

derutată şi încrezătoare.

 

Trecută imprevizibil

prin faţa maşinii lansate-n viteză

şi salvată în ultimul moment

de îngerul ţîşnit de pe umărul meu.

 

Îmbrăcată iarăşi

în carnea simţirii mele...

 

Curios să aflu apoi

ce chip ar mai lua

iluzia binelui?

 

 

În cumpănă

 

Ne cunoaştem dintr-un vis:

tu – plină de viaţă, eu – proscris.

 

Înaintăm pe sub un cer de gheaţă:

eu – captivul somnului, tu – plină de viaţă.

 

Ce faci cu aceşti trandafiri

atît de plini de simţiri?

 

Undeva, o mînă ne mai ţine

în cumpănă – cui aparţine?

 

 

Dragostea în camera frigorifică

 

Oare n-ai putea să-ţi ascunzi dragostea

într-o cameră frigorifică,

închisă cu o singură cheie

nimănui împrumutată?

 

Pe măsură ce-o să-i scadă temperatura

va cerşi de la tine

alte şi alte simţiri şi trăiri,

căutînd în dicţionare

diferenţe de sens –

o dragoste transformată-n citire.

 

Şi tu – mulţumită,

desfoliată din metafore prădătoarea,

ca şi cum o idee

ar fi mai tandră decît degetele mele.

 

Oricînd o poţi scoate de acolo

ca s-o oferi altcuiva

cînd momentul e copt...

Nu înecată, ca un căţel rătăcit,

în laptele zorilor.

 

Cînd e bine ţinută în frîu

şi dragostea-i o bună afacere.

Nu-ţi aduce bani sau plăcere –

dar şi disperarea-i o valoarea

pe care cei slabi de inimă

n-o pot avea.

 

 

Unde e cîntecul?

 

Unde e cîntecul

pe care ţi l-am dăruit?

 

Gura ta l-a uitat

iar inima ta nu-i o pasăre

care să-l cînte pe limba ei...

 

Cîntecul acela ar trebui să aibă acum

forma trupului tău

cînd te plimbi pe plajă

şi stropii săraţi ai mării

tot încearcă să-ţi atingă

sînul neîmblînzit...

 

...îmbrăcat

în fastul stelelor

cînd vara e pe sfîrşite...

 

Şi inima ta nu-i o pasăre

pe care s-o ascult

cînd se coace trifoiul.

 

Îl ascultam

cu pulsul sîngelui tău,

urcat prin nervurile degetelor,

devenit deodată tactil...

 

Născut acum

din osteneala iubirilor mele

în sincopa

cînd pămîntul

îşi pierde gravitaţia

şi gîndurile o iau razna spre nori...

 

 

Ce, eşti poet?

 

Hai, nu-mi veni mie

cu domnul bine-mbrăcat

care-şi cară cu demnitate servieta diplomatică

şi distribuie, pe nerăsuflate,

contracte sociale!...

 

Asta e poezie.

 

Realitatea se ascunde-n cuvinte meşteşugite,

în cărţi de citire frumoasă şi de istorie,

în situaţii contabile îndelung prelucrate.

Ce, eşti poet,

să crezi că unu cu unu fac doi?

 

Ia-te şi tu

după omul care elogiază eroarea,

admiră albina harnică

ce nu iese din cuvîntul trîntorului,

hrăneşte cu iarbă

caii verzi de pe pereţi,

pune o notă melodică-n plus

în discursul parlamentarului,

citeşte ziarele de ocazie

ca pe Biblie!...

 

Nu te ascunde

în geografia exactă a muntelui,

în ţipătul triumfător al zorilor,

în plonjarea precisă a pescăruşului

care-şi culege vînatul

din oglinda frămîntată a mării...

 

Realitatea e un bulgăre de zăpadă-ngheţată

ce creşte mereu,

inventată la colţuri de stradă,

unde se pun la cale mari proiecte de existenţă,

pîrîie din toate încheieturile

zgomotos şi frumos

şi nu poate fi ţinută în ham

de o gramatică matematică.

 

Voiajorul cară-n geamantan

numai versuri,

maşina lansată-n viteză

e o căprioară scăpată

din ţarcul gîndurilor,

metaforele – fugite din grele dicţionare –

se plimbă pe strada inocenţei

în minijupă şi pantofi cu tocuri înalte..

 

Asta-i realitatea,

restul e poezie!