Olimpiu NUŞFELEAN

Olimpiu NUŞFELEAN este profesor de română-franceză la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa şi director al revistei Mişcarea literară, care apare la Bistriţa din anul 2002..

După debutul în Echinox şi includerea în antologiile Popas între poeţii tineri, Ed. Dacia, 1974 (coordonată de Victor Felea); Caietul debutanţilor, Ed. Albatros, 1979, a publicat volumele La marginea visului, roman, Ed. Dacia, 1980, colecţia „Debut”, prezentat de D. R. Popescu, Poziţia fiinţei, povestiri, Ed. “Albatros”, 1982; Piatra soarelui, roman, Ed. Cartea Românească, 1987; Libertate de noapte, versuri, Ed. Dacia, 1995; Focul irevocabil, versuri, Ed. Dacia, col. "Poeţi de azi", 2000; Câinii de vânătoare, povestiri, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004; Eu, celălalt, versuri, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004; Iubeşte-mă repede şi uită-mă iar, povestiri, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005, Poeme pentru cei care citesc în linişte, Ed. Eikon, 2009, Un om fără aripi, culegere de povestiri, Ed. Ideea europeană, 2009.

Colaborează cu poezie, proză, teatru, eseu, reportaj, cronică literară, recenzii, interviuri, traduceri din literatura franceză la majoritatea revistelor literare.

A fost inclus antologia Generaţia ’80 în proza scurtă, Ed. “Paralela 45”, 1998, realizată de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa; dicţionarul Romanian writers of the ‘80s and ‘90s, Ed. “Paralela 45”, 1999, realizat de Ion Bogdan Lefter; Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, Dicţionarul biografic al literaturii române de Aurel Sasu, Dicţionarul literar al judeţului Bistriţa-Năsăud, Bistriţa, 1997, realizat de Teodor Tanco. ş. a.

A primit mai multe premii literare, printre care: Premiul de poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca pentru volumul Libertate de noapte, versuri, Ed. “Dacia”, 1995; Premiul de poezie al Filialei din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Focul irevocabil, versuri, Ed. Dacia, col. "Poeţi de azi", 2000, Premiul de proză I. D. Sîrbu al Filialei din Cluj-Napoca a U. S. R. pentru volumul Un om fără aripi, Ed. Ideea Europeană, 2010, Premiul de proză al revistei băimărene Nord Literar, 2010 ş. a.

A fost distins cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, 2004.

e-mail: [email protected]

Poem pentru cel care citeşte în linişte

Ia-mă de mînă

şi hai să citeşti în linişte

un poem scris de mine!

Uită că sînt aici.

Acum eu tac

şi-ascult ritmul sîngelui tău

în timp ce te cufunzi

în susurul apei pe prund,

în foşnetul frunzei,

în semnul hăituit pe zăpadă

de cerbul abia împuşcat.

Eu nu-s

decît o vagă iluzie.

Tu, urmînd şirul de vorbe,

îţi îmblînzeşti respiraţia -

în murmurul buzelor tale

cad

flori de cireş.

Urechea ta mai aude

vrăbiile deriziunii,

ucise deodată

de-un banal strop de ploaie.

Gîndurile tale,

pe care de-atîta vreme

n-ai mai pus hamurile fericirii,

ţin isonul vocii publice,

dar tu lasă-le-nvinsă acum

de-un cuvînt intraductibil

ce-i gata să-nmugurească.

În simţurile tale

e primăvară –

şi nimeni nu ştie

cum în jurul tău cresc trilurile

pe care microfonul zilei nu le poate investiga.

Strigă acum!

În liniştea cuvîntătoare.

Ia-te la întrecere

cu furtunile din sîngele tău.

Strigă pînă ce spiritul tău

se întîlneşte, undeva sus, sus,

cu disperarea ta!

Strigă în continuare

în peştera trupului tău

pînă ce un cutremur neaşteptat

va mişca

plăcile tectonice ale fiinţei tale

încă de nimeni ştiute.

Treci pe nori,

între cer şi pămînt

şi eu zic

că nu-i nimic,

poate un cărăbuş neostenit

prizonier în bolul de sticlă...

Rîzi şi plîngi

în versul meu cuminţit

de încrederea ta.

Îmbraci moartea-n cuvinte de dor,

să umble prin lume

dezinvoltă şi neînţeleasă,

atîrnînd periculos

de-un cuvînt

citit de tine

acum.

Cu pulsul ascultat de mine

în liniştea versului.

Citeşte-nainte

şi lasă şoaptele

ce silabisesc cuvinte neînţelese

să cadă ca fulgii

adînci

în locurile necercetate

ale fiinţei tale,

acolo unde moartea, viclenită,

pîndeşte izbînzile sufletului.

Ia cartea din nou

în mîna durerii

şi mai amînă c-o noapte

rîsetul morţii.

Cîntec înspăimîntat

Dacă un cîntec

ar şti să se înspăimînte,

ai vedea iarba zdrobită de mii de copite

şi mari codri de aramă albiţi...

Răsturnat ar fi potirul de aur

şi un fum necitit

risipit printre cărţile vechi

asemeni cenuşii din urmă

încredinţată rătăcitului...

Dar cine, venit de pe drumuri ascunse,

suflă peste cuvinte

frica greşitei măsuri

dintre Neştiut şi Nimic?

Demn eu pentru ce

să aflu acest înţeles

căruia, iată, îi pun

căpăstrul metaforei?

Flacăra neantului

Treaz sub pleoapele

încă nedezlipite,

întind mâna

după floarea albă

a neantului

fără să ştiu

cine îmi mistuie degetele...

Iar palma

Marelui Neştiut

pe faţa mea –

sabie sau petală?...

Poemul timpului

Timpul

nu cerne nisipul;

el ţine legat sufletul morţii

în abisuri unde eu nu ajung.

Îmi face adesea

mîinile de lut reavăn

sub albăstrele.

De se-nchid uşile oceanului,

deschide ferestre-n izvoare...

Nu el îmi împodobeşte fericirea

cu scoici înşelătoare...

Nu el face uitată

vocea sinceră a iubitei.

Şi fiindcă de el nu se prinde durerea,

mă las –

jucînd baba-oarba –

eu prins de el.

Joc cu măr

Noi ştim că viermele din fruct nu vede

gura ce se apropie de el –

că nu-i e dat nicicînd Nimicului

să-nveţe teama de a nu învinge –

şi printre pomi culeşi,

printre imperii de frunze-ngălbenite,

peste vreascuri,

cu pasărea ucisă peste umeri,

muşcăm din mărul viermănos

cîntînd...

Spunem copiilor să nu le fie frică

şi arcuri să nu poarte pentru viermi –

doar nu-i Nimicul altceva

decât un mic obstacol –

şi cîte-un pom sădim

de unde mai apoi merele cad

pocnind

cum fructele îngheţului...

În calendare însemnăm un anotimp final

cînd nu visăm

ci ascultăm

cum curge un plictis etern prin lume

în care chemăm viermele, ascunsul,

să sape lungi tuneluri, pentru ceţuri,

şi o cenuşă stearpă, pentru urme,

să nu coboare nici o pasăre în ea,

s-o spulbere sau să o scurme....

La ceas tîrziu mai invocăm un prieten,

la o răscruce-ntunecată

şi-i povestim deodată totul,

mai mult noi ascultîndu-ne cuvîntul.

Şi noi vorbim, vorbim şi ne-auzim

din ce în ce mai slab prin galerii,

orbind pe-ascuns, cu palmele însîngerate

trăgînd din moarte-n moarte fructul mort!...

Iluzie la Veneţia

Ionelei-Silvia

Am vizitat Veneţia

special pentru tine

înainte de a te cunoaşte,

cînd dragostea ta pentru mine

era doar un grăunte

semănat într-un pămînt neştiut.

Erai deopotrivă

prezentă şi inexistentă –

precum cîntecul de ciocîrlie

anunţat de mijirea somnoroasă a zorilor –

culcată pe un glob de păpădie,

gata să fie aruncată-n neant

de ultima furişare

prin rouă

a căprioarei.

Imaginată

înainte de a se întrupa

din coasta mea.

Unde-i scăpărarea chibritului?

Stai neştiută în loc

şi aştepţi

alt ritm al sîngelui!

Între cer şi ocean

Cu marea deasupra citeşti cu degetele

deschise vederii culcată

în nisipul desenat cu ramura de măslin

într-un cîntec de tulnic

citeşti şi citeşti

- îngăduitor este Domnul cînd întorci filele -

cineva taie capul garoafelor şi tu-i scrii că se joacă

îi scrii fără adresă

s-ar cuveni să zîmbeşti înarmatului înger

căci Iason înmugureşte în aurul toamnei

şi ploaia nesigură

înlocuieşte colbul din urne.

Cu oceanul sub tine citeşti cu embleme

ce absorb ceaţa părul nu îţi e blond

citeşti şi citeşti

- Domnul pare că doarme cînd filele zăbovesc -

cu panglică de argint împodobeşti steaua sosită a mamei

cu capete de garoafe umpli scrisori fără adresă

s-ar cuveni să iubeşti

priveşti Învierea cum calcă

pe trupuri de flori.

S-adună-n privire omătul pădurilor neodihna izvorului

căciula de piatră lanul de grîu şi lîna argonauţilor

ce se ţese între intenţie şi abandon

cuget iscat peste val.

Cu braţul încredinţat Zburătorului şi de acelaşi purtată

ca pruncii îi simţi răsuflarea

peste pietre multicolore cu dor şi trufie

citeşti şi citeşti

- Domnul numără stelele-n lac te faci că nu-L vezi -

şi-ţi zici că te joci

asculţi Învierea cum calcă peste înscrisuri

o asculţi cu iubire, cu iubirea ta încercată

cînd Iubirea este Eminescu

din cuvinte adie o nouă viaţă cînd te înconjoară

sicriul lui e în umărul tău şi sicriul e lin ca o plajă.

De un înger cinic purtată citeşti lepădate

i-s armele şi nici nu vine cu ceartă sau laude

cu marea deasupra cu cerul sub tine

citeşti şi citeşti

- Iubirea e Eminescu tu zici că se joacă

şi Domnul se face-aşteptat la scăldătoare Vitezda -

cineva taie capul garoafelor şi nu mai scrie scrisori

Învierea calcă pe colb colbul înmugureşte în ploaie

în urne s-aude Iubirea e Eminescu!...

Poem pentru contemporanii cinici

Cum aş putea

- umilit şi vinovat -

să mă ascund

în banii

cu care vă drapaţi

victoriile?

Moartea triumfă

deasupra realităţii

cu o mască grotescă –

sfîşie metaforele,

înfrînge comparaţiile,

rîde cînd vede

compasiunea

încolţind în noroiul stătut.

Dar noi să ne dăm votul

din floarea ascunsă

a poemului impasibil

şi să ne lăsăm

scuipaţi

cînd mîna neminţită

se transformă

în gheara

cu care sfîşiem

hîrtia igienică

a cotidianului.

Mai precară decît norul vieţii noastre

e furtuna iluziei voastre bolnave.

Rostogolindu-vă din patul indecent

al politicii

în patul curvei

pe care-o plătiţi

cu pensia muribundului,

trageţi secolul după voi

prin noroiul istoriei.

Îngerul meu

Îngerul meu

stă în paharul de flori al celei dorite

şi mă priveşte cuminte

cum caut cuvintele

în dicţionarul cu lăcrimioare...

Îşi înmoaie aripile

în cerneala stătută

şi scutură cîţiva stropi de azur

peste pagina plictisită.

Dar se înviorează repede

cînd o iau la pas prin oraş;

se lasă gînditor

pe spetează scaunului

din restaurant

unde îmi beau

berea singurătăţii.

Se întristează puţin

cînd chelneriţa îmi aduce

paharul nenumărat

şi mă priveşte

de parcă n-aş mai fi eu.

E însă atent

dacă mai adaug puţină proză

în poezia cotidiană;

ştiind el bine însă

că nu pot fi decît poet.

De dragul lui

mai fac cîte-o năzbîtie,

să aibă şi el ce să mai scrie

în cartea vieţii.

Se avîntă temerar

printre bolizii vitezei

cînd îmi dezmorţesc maşina

pe şoselele soarelui.

Sper să fie destul de prompt

ca să-mi smulgă sufletul

dintre roţile înroşite

şi să-l urce la cer!