Olimpiu Nuşfelean, 70 de ani sub semnul culturii

Olimpiu Nuşfelean împlineşte şapte decenii de viaţă. Primind la naştere talanţii culturii, a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de pe aceste meleaguri. Spirit ludic, exigent când trebuie, dar şi un prieten adevărat, promotor al valorilor din judeţul nostru, Olimpiu Nuşfelean şi-a conturat un nume în literatura română.

          În semn de apreciere, cotidianul „Răsunetul”, din a cărui echipă a făcut parte ani buni, realizează, împreună cu colegi din literatură, un supliment aniversar.

            Olimpiu Nuşfelean s‑a născut la 8 iulie 1949 în satul Şieu‑Sfântu, jud. Bistriţa‑Năsăud, din părinţii Maria şi Oliver Nuşfelean. Face şcoala primară în satul natal, gimnaziul în Şieu-Odorhei şi liceu la Beclean. În 1973 a absolvit cursurile Facultăţii de Litere din Cluj‑Napoca, specialitatea română‑franceză, după care a predat româna şi franceza în mai multe şcoli generale sau licee din judeţul Bistriţa‑Năsăud (Tîrlişua, Arcalia, Şintereag, Şieu-Odorhei, Nuşeni, Beclean, Bistriţa). A fost profesor titular de limba şi literatura română, limba şi literatura franceză la Colegiul Naţional Liviu Rebreanu din Bistriţa şi, cea mai mare perioadă a activităţii, profesor metodist la Casa Corpului Didactic, unde o perioadă a fost director. A lucrat ca ziarist la ziarele judeţene Ecoul şi Răsunetul. De mai mulţi ani este redactor corespondent la săptămânalul Tribuna învăţământului.

                Este director al revistei Mişcarea literară, făcînd parte şi din grupul de iniţiere a revistei, revistă ce apare la Bistriţa din anul 2002 sub egida U.S.R., editor Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud prin Centrul Judeţean de Cultură Bistriţa-Năsăud..

                A debutat în presa literară cu poezia Flacăra mea în “Echinox”, nr. 3, martie 1971, Cluj‑Napoca, debut confirmat cu un grupaj de versuri publicat în acelaşi an în revista “Tribuna” nr. 35 din 7 august 1971, sub girul lui Victor Felea.

                A debutat editorial cu romanul La marginea visului, Ed. „Dacia”, 1980, colecţia „Debut”, cu o prezentare pe coperta IV de D. R. Popescu. A mai publicat volumele: Poziţia fiinţei, povestiri, Ed. “Albatros”, 1982; Piatra soarelui, roman, Ed. “Cartea Românească”, 1987; Libertate de noapte, versuri, Ed. “Dacia”, 1995; Focul irevocabil, versuri, Ed. Dacia, col. “Poeţi de azi”, 2000; Câinii de vânătoare, povestiri, Ed. Limes, Cluj‑Napoca, 2004; Eu, celălalt, versuri, Ed. Grinta, Cluj‑Napoca, 2004; Iubeşte‑mă repede şi uită‑mă iar, povestiri, Ed. Eikon, Cluj‑Napoca, 2005; Poeme pentru cei care citesc în linişte, Ed. Eikon, Cluj‑Napoca, 2009; Tentaţia scrisului, eseuri, Ed. Eikon, 2011; Spiritul sau strigătul, versuri, Ed. Tipo Moldova, colecţia „Opera omnia”, 2012; Să furi raiul cu ajutorul cuvîntului, eseuri, Ed. Charmides, 2014.

                Colaborează cu poezie, proză, teatru, eseu, reportaj, cronică literară, recenzii, interviuri, traduceri din literatura franceză la majoritatea revistelor literare.

                A fost inclus cu grupaje de versuri sau cu proză sau a fost menţionat în: antologia Popas între poeţii tineri, Ed. “Dacia”, 1974 (coordonată de Victor Felea); Caietul debutanţilor, Ed. “Albatros”, 1979 (selectat la un concurs de debut al editurii); antologia Generaţia ‘80 în proza scurtă, Ed. “Paralela 45”, 1998, realizată de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa; dicţionarul Romanian writers ofthe ‘80s and ‘90s, Ed. “Paralela 45”, 1999, realizat de Ion Bogdan Lefter; Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, Dicţionarul biografic al literaturii române de Aurel Sasu, Dicţionarul literar al judeţului Bistriţa‑Năsăud, Bistriţa, 1997, autor Teodor Tanco. ş. a.

            A primit mai multe premii literare, printre care: Premiul de poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj‑Napoca pentru volumul Libertate de noapte, versuri, Ed. “Dacia”, 1995; Premiul de poezie al Filialei din Cluj‑Napoca a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Focul irevocabil, versuri, Ed. Dacia, col. “Poeţi de azi”, 2000, Premiul I. D. Sârbu pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj-Napoca şi Premiul de proză al revistei Nord Literar pe 2009 pentru volumul Un om fără aripi, povestiri, ş. a. A fost distins cu Meritul Cultural în grad de Cavaler, 2004.

          Îi dorim „La mulţi ani!”, sănătate, bucurii, îl felicităm pentru toată activitatea depusă în slujba culturii româneşti. Fie ca şi de acum încolo să aibă cititori care să-i fie aproape şi prieteni adevăraţi în lumea literaturii.         

Menuţ Maximinian 

 

 

Olimpiu Nușfelean și tatonarea existenței

 

Olimpiu Nușfelean e, iată, de-o vârstă cu Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor și cu Almanahul literar. Să spun din nou că, alcătuind prin decembrie lista aniversărilor rotunde ale anului, cu gândul și la volumul aniversar 70pe care îl pregăteam, am constatat că în 1949 s-au născut nu mai puțin de douăzeci dintre colegii noștri, ca și cum apăruseră pe lume mobilizați de înființarea viitoarei lor case. Începutul îl făcea Radu Țuculescu, în prima zi a anului, urmat de Andrei Moldovan, Ștefan Damian, Gabriela Lungu și așa mai departe.

Pentru un portret al scriitorului „la aniversară”, reiau rânduri din interviul pe care îl acorda cândva lui Ion Moise: „Scrisul e o continuă tatonare. O tatonare a existenţei, în care timpul face paşi mari, pe epoci, pe modele generice, pe mişcări circulare… Mi-am dat însă seama că sunt scriitor în momentul când conştiinţa scrisului meu s-a întâlnit cu conştiinţa morţii”. Prin tacticoasa tatonare a realului și gravitatea senină cu care înfruntă limitele îi pot descrie situarea față cu lumea, față cu literatura. Poet, prozator, eseist, cu viză Schoengen – cum zice AlexȘtefănescu – pentru mai toate genurile literare, Olimpiu Nuşfelean păşeşte cu oarecare reticenţă în câmpul scriptural şi, cum spuneam altă dată, deşi textele sale sunt mereu consistente şi expresive, are o anume discreţie care poate să însemne şi aspiraţie spre temeinicie. Aşezarea gândului sub semnul muritudinii asigură strădaniilor sale (vezi sudoarea singurătății scriitorului de cursă lungă) greutate și sens.

Subscriu la crochiuri semnate de Gh. Grigurcu: „Departe de-a fi un exaltat, un tumultuos, un exhibiţionist al afectelor, poetul le zăgăzuieşte, le filtrează printr-o disciplină care le aduce în situaţia unei aşteptări, a unei tânjiri”, Alex Ştefănescu: „Înaintarea povestirii are, la el, întotdeauna graţie, ca vâslitul unei păsări în văzduh”, sau Paul Aretzu, care remarca „fineţea şi mobilitatea observaţiei” din cărțile de eseuri. Cititorul Olimpiu Nușfelean – „nu sunt doar un cititor de cărţi. Şi nici doar un cititor în stele, visător... Cât mă ţin puterile, încerc să citesc tot ceea ce se desfăşoară în jurul meu” – are un proiect temeinic, el străduindu-se să împace zburdalnica libertatea interpretărilor cu disciplina sa constituţională de ardelean obsedat de datorie, dreaptă cumpănă, rost. Astfel, oricât de dezinhibate şi, nu de puţine ori, alunecând spre poem, intervenţiile sale nu-şi pierd gravitatea, verticalitatea. Au chiar şi oarecare morgă, în dispută atrăgătoare cu derogările de la sobrietate.

Citind cartea sa Să furi raiul cu ajutorul cuvântului, în care argumentează deopotrivă precaritatea şi forţa poeziei/literaturii, l-am receptat pe autor prin tensiunea consumată în laboratorul său de creație între impulsuri rebele și amăgiri repede aduse la ordine, prelungă pendulare între fețe duble, multiple care își caută calm integrarea, vag neliniștite că aceasta, poate, nu e cu putință.

Adevărul e ţinta ultimă a scrisului, dar e un adevăr care se încheagă nu doar din observarea atentă şi pe cont propriu a lumii înconjurătoare, reale, cât mai ales din cărţile ivite în marginea aceleiaşi complexe realităţi. Adevărul poate fi sperat la capătul unei existenţe dedicate asiduu scris-cititului, cum se spune în câteva frânturi confesive din eseurile sale din care se poate rotunji o profesiune de credință: „Chiar şi într-o lectură «ludică» realitatea (ca viaţă, ca fiinţare...) este o prezenţă incontestabilă. Eşti orb dacă încerci  să înaintezi prin realitate fără să ai exerciţiul şi ştiinţa lecturii cărţilor”. E vorba aici de un destin asumat răspicat: „Prin scris, dăm coerenţă nu neapărat ideilor noastre, ci lumii în care ne mişcăm”, un destin care dă substanţă şi sens lumii fără a fi nevoie de o angajare politică de suport: „Scriitorul nu are nevoie de o legitimare (şi o epuizare) politică pentru recuperarea realităţii (sau a trecutului), atâta vreme cât aceasta o poate realiza printr-un demers scriitoricesc, printr-o utilizare firească a aptitudinilor verificate în actul literar propriu, fără părăsirea propriei condiţii”. Olimpiu Nușfelean înregistrează cu calm crizele care bântuie lumea literaturii, dar mai ales cu multă încredere într-o reaşezare a lucrurilor în matca lor destinală: „Scrisul a fost întotdeauna – înainte şi după ’89, la noi sau aiurea – o profesie liberală. A conştiinţei propriei valori şi a propriului produs. O profesie a proprietăţii private” şi „Literatura este mai «lungă» decât orice realitate/epocă istorică. Chiar dacă evenimentele istorice îi precipită si bulversează soarta, timpul are răbdare cu ea. Implicându-se în textul realităţii, punând şi timpul în joc, scriitorul va fi chemat să încerce iarăşi ţeserea unei sintaxe vii. Căci, fără a-l conţine pe scriitor, sintaxa realităţii este sortită deprecierii, sfâşierii.”

Toate subiectele la zi ale vremii/vieţii noastre literare sunt analizate lucid, fără entuziasme facile şi fără încrâncenări, cu echilibrul pe care îl asigură pasul tatonant, privirea aţintită şi verdictul rostit nu o dată cu fermitate apodictică: „Bineînţeles că povestea trebuie să concureze cu «oralitatea» şi «vizualitatea» televizorului, dar concurenţa e în curs, iar scrisul, de când e lumea, n-a pierdut nici o bătălie.” Sau scriind despre limba poeziei: „Ea, poezia, asigură specificul unui geografii în care un popor îşi exprimă esenţele. Globalizarea unor limbaje ar putea să deruteze şi să diminueze funcţiile poeziei […], dar plenitudinea existenţei nu-şi găseşte definirea exactă decât în pielea poemului”. Despre trecutul care nu trece, ci rămâne un timp neîncheiat dacă nu e asumat lucid: „Trecutul se lungeşte mereu spre noi cu vioiciune sau nu ne părăseşte imediat deoarece nu se simte împlinit şi rezolvat (prin prezent).” Despre satul transilvan: „Nu întâmplător, intrarea şi întărirea literaturii noastre în modernitate se face prin doi uriaşi creatori care elogiază satul – Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga, scriitori atât de diferiţi şi de apropiaţi în acelaşi timp, care exprimă satul în ceea ce are acesta esenţial şi la care duhul locului – transilvan – naşte capodopere.”

Repet: cu Olimpiu Nuşfelean poţi bate din nou, la pas, chestiunile arzătoare ale zilei, căci ai alături un companion gata să te asculte, dar deloc sfios când e vorba să-şi spună, la rândul său, cuvântul. Îi doresc să și-l spună mulți ani de aici înainte!

 Irina Petraș

 

 

 

Dulcea povară

 

 

 

            Dacă Olimpiu Nuşfelean ar fi fost cântăreţ de muzică populară sau de manele (încep să se apropie periculos de mult o seamă de păsări cântătoare ale acestor două genuri muzicale!), am fi spus că împlineşte „o frumoasă vârstă”, dar cum el este scriitor, nu avem nicio problemă să vestim că tocmai trece în al optulea deceniu de viaţă. Nicio reţinere, pentru că scriitorii sunt printre acele fiinţe care, prin creaţia lor, izbutesc să învingă timpul, să se situeze deasupra lui, să îl ignore. Un singur exemplu ar fi, cred, prea destul. Iată, Nina Berberova (1901-1993), scriitor francez de origine rusă şi vecuind ca profesor de literatură prin cele Americi, a făcut senzaţie în lume cu romanele sale, dar a debutat la 84 de ani („L'accompagnatrice”, 1885) captând atenţia tuturor. În mai puţin de un deceniu, a dat creaţii (romane, volume de istorie şi critică literară, biografii) care au fost şi au rămas în centru atenţiei, aproape fără să se observe că omul din spatele lor, între timp, s-a stins. Viaţa este în creaţie! Olimpiu Nuşfelean nu împlineşte „o frumoasă vârstă”, ci chiar cei 70 de ani cu care are dreptul să se mândrească.

            Cu ceva vreme în urmă, luând în seamă autorii de azi din Bistriţa-Năsăud, scriam despre Olimpiu Nuşfelean, ţinând seama de multitudinea genurilor pe care le abordează (poezie, proză, eseu, poate şi altele), că urmează să vedem în care dintre aceste direcţii îşi va realiza cartea fundamentală. Privind mai atent lucrurile, constat că l-am cam nedreptăţit, în sensul în care am neglijat activitatea care îi ia cel mai mult timp, aceea de la revista „Mişcarea literară”. Dacă privim caseta redacţională a revistei, observăm că el este directorul publicaţiei încă de la primul număr, din 2002. Luarea în seamă a echipei redacţionale şi distribuirea atribuţiilor, conform precizărilor din casetă nu spun mare lucru, aşa cum ştiu toţi cei care au lucrat sau lucrează într-o redacţie. Realitatea este că directorul ei este omul bun la toate: scrie, adună materiale, alcătuieşte revista, distribuie, mătură, duce gunoiul etc. Nu vreau să spun cu asta că toţi ceilalţi sunt doar privitori, că sunt doar nişte nume, fără să dea vreo mână de ajutor când sunt solicitaţi. Doamne, fereşte! Dar, cu certitudine, dacă Nuşfelean ar pleca un an de zile într-o vacanţă prin Mările Sudului, că mi se pare mai departe şi mai exotic (ar avea tot dreptul, pentru că mai are 14 ani până la vârste la care a debutat Nina Berberova!), revista nu ar mai avea cum să apară. Există şi o ipoteză întoarsă: dacă, printr-o minune, „Mişcarea literară” s-ar neantiza peste noapte, lipsit de munca de zilier intelectual neplătit, Olimpiu ar trebui, cu siguranţă, să se interneze la cel mai apropiat spital. Cititorul îmi va ierta exagerările, dar intenţia mea este de a arăta cât de mult a intrat în fiinţa sa naşterea şi viaţa revistei cu care aproape că se identifică.

            Toate cele de mai sus nu ar avea mare importanţă dacă nu am avea în vedere ce înseamnă „Mişcarea literară”. Ea apare de mai bime de 15 ani, fără întrerupere, şi este, fără îndoială, cea mai importantă publicaţie culturală din istoria presei din Bistriţa-Năsăud. Cuprinderea şi deschiderea sunt cele două coordonate de luat în primul rând în seamă. Publicaţia s-a orientat ca principal vector de sinteză, prin preocuparea pentru valorificarea moştenirii literare (vezi şi titlul!), dar şi prin promovarea valorilor de azi, fără să se închidă în direcţii de grup, indiferent de criterii. Conţinutul ei însă, nu se limitează la prezenţe regionale, nu se închide în provincialism. Prin „dosarele” sale şi printr-o multitudine de colaborări din ţară şi din afară, oferă o imagine reală şi vie a vieţii noastre literare. În acest context evoluează şi creatorii de literatură din Bistriţa-Năsăud, având prilejul să îşi afirme potenţialul scriitoricesc într-un sistem cu deschidere naţională. Se înţelege, valorile se cern, nu se impun artificial. Câteva considerente statistice ar vorbi de la sine despre importanţa „Mişcării literare” în viaţa culturală a judeţului Bistriţa-Năsăud, dar şi coloraturii specifice pe care o aduce în peisajul revuisticii culturale româneşti de azi.

            Revista „Mişcarea literară” nu va putea fi neglijată nicicând de istoricii literari oneşti şi ea va supravieţui existenţelor noastre trecătoare. Iată cum această dulce povară a lui Olimpiu Nuşfelean şi-a cuibărit un loc în istoria literaturii române, indiferent de ce va mai face realizatorul ei în următoarele decenii.

            La mulţi ani!

 

Andrei Moldovan

 

 

 

La mulți ani, Olimpiu Nușfelean!

 

                Intelectualul rafinat, amabil, discret și ușor ironic, conjudețeanul nostru, Olimpiu Nușfelean, și-a câștigat o reputație prestigioasă pe tărâmul literelor românești. Numele său este întâlnit în multe publicații literare de marcă, de la „România literară”, „Viața Românească”, „Contemporanul”, „Apostrof”, „Steaua”, „Vatra”, „Tribuna”, până la „Nord literar”, „Poesis”, „Discobolul”, „Familia”, „Caiete silvane”, sau „Arca”.

                El însuși director de revistă de înaltă ținută, căci „Mișcarea literară” (al cărei fondator a fost Liviu Rebreanu) și-a recâștigat renumele datorită colectivului exigent de redacție pe care îl coordonează de buni ani, are cărți de poezie sau proză ce stau cu cinste pe rafturile bibliotecilor noastre, scrise cu teama de a nu cădea în patetisme, clădind adevărate punți drepte între emoție și expresie. La rândul lor, eseurile sale elevate sunt compuse cu sagacitatea autorului care a cunoscut bine viața socială de la țară și de la oraș, nu înainte de a citi biblioteci în dorința de a se perfecționa continuu, fără a apela la barbarisme specifice tineretului studios contemporan dornic de epatare juvenilă.

                Trebuie spus că sub carapacea sa de aparentă indiferență se află miraje ascunse de energii menite să regenereze specificul uman. Înțepăturile primite din partea unor colegi de breaslă nu s-au lăsat, în cazul său, cu „umflături”, ci, în înțeles elementar, au fost – vorba lui Arghezi – „cât ale unui purice, adică atâta cât să-l facă să se scarpine”. Faptul că i-au prețuit cărțile critici consacrați ca: Laurențiu Ulici, Ioan Holban, Alex. Ștefănescu, Mircea Muthu, Gheorghe Glodeanu, Alexandru Țion, Călin Teutișan etc., trebuie să-l onoreze și să-l îndemne să se autodepășească permanent. Presa locală a consemnat participarea sa la simpozioane și conferințe de anvergură, pe diferite teme, peste tot dovedindu-se un mesager apreciat și cultivat al județului nostru. Multă sănătate și deasă inspirațiune, Olimpiule!

                                                                                                     Icu Crăciun

 

 

 

 

Olimpiu Nușfelean și potopul

 

 

            Olimpiu Nușfelean este scriitor. Și ce dacă e scriitor? Lumea în care trăim e plină de scriitori. Sunt sute de scriitori. Numai Uniunea Scriitorilor din România numără aproape trei mii. Este adevărat, există cineva, persoană importantă, care le ține evidența, socoteala. Măcar atât. În felul acesta sunt luați în seamă. Și, la urma urmei, ce e așa mare scofală că îi ia cineva în seamă? Astăzi, oricum, un scriitor nu poate trăi din munca lui de scribalău. Nu poate trăi din scris. Din propria producție. Trebuie să aibă și un alt serviciu. Iar dacă are chef de scris și de pierdut vremea cu metafore și personaje, îl privește. E responsabilitatea lui. Dincolo de scriitorii ăștia, mai există o liotă de scriitori care fircălesc cu frenezie și publică cărți de dragul publicatului, numai pentru ca să își poată tipări cărți de vizită pe care, sub nume și prenume, să însemneze între paranteze orinzontale: – Scriitor. Dar grupul acesta de scriitori, hai să le spunem amatori, sunt mulți și, la rândul lor, participă la bătăliile, victoriile și înfrângerile lor cu tot entuziamul creator. Atâta pot, atâta realizează! Între noi fie vorba, nu e nicio brânză că unul sau altul este scriitor.

            Olimpiu Nușfelean a debutat, mi se pare, cu poezie în revista clujeană Tribuna. Prin anii 1970. Pe vremea aceea revista Tribuna era în Transilvania buricul literaturii române. Și ce dacă a debutat în revista Tribuna? Sunt alții care în vremea aceea au debutat în reviste literare mai cu moț, România literară, Luceafărul etc., iar astăzi nu mai știe nimeni nimic despre ei. Dar despre Olimpiu Nușfelean știm. Știu mai mulți. Îl cunosc. Au relații și colaborează, ceea ce nu e lucru puțin. Și, la urma urmelor, ce-i dacă pe Olimpiu îl cunosc foarte mulți? S-a făcut cumva gaură în cer?

            Olimpiu Nușfelean a debutat, pe bune, cu roman. Pe vremea aceea să debutezi cu roman – la Editura Dacia din Cluj-Napoca! – era în ochii tuturor o mare năzbâtie. La marginea visului mi se pare că se numește romanul. Bun roman. A fost bine primit de critica literară. Și, ce dacă romanul a fost bine primit de critica literară? A fost un eveniment, personal, și cu asta basta. Tot truda autorului a fost la mijloc. Iar Olimpiu Nușfelean chiar e un scriitor harnic. Cum zicea, tot mai demult, scriitorul Mihai Sin: „Lucrează harnic. Scriitorii harnici sunt rari”.

            Apoi, deodată, după 1990, viața scriitorilor s-a schimbat total. Brusc, literatura româna s-a trezit că e singură cu sine. Pe nimeni nu mai interesa literatura. Numerele de „acrobație” în vogă după 1990 erau: politica, libertatea și democrația. Săraca democrație! Nicio clipă nu mi-am închipuit că democrația arată în halul dezmățat în care mi s-a infățișat!

După decembrie 1989, literatura pare că a fost aruncată la coș. Așa cum și școala a fost aruncată la coș, și sectorul sănătate a fost izolat într-o pubelă și, în general, scriitorii, aproape toți, au trecut pe panta jurnalismului. Nu au avut de ales. S-au văzut obligați să se agite și ei. Iar aici, în acest sector mușcător și devorator, jurnalismul, au început bătăliile supraviețuirii. Supraviețuirii în toată regula, pentru că scriitorul pe lângă faptul că mai scria ceea ce nu mai interesa pe nimeni (momentan), trebuia să aibă un serviciu, un salariu, să aibă din ce trăi, dacă alte surse de subzistență nu avea. Și ce dacă nu avea? Până la urmă, au supraviețuit cu toții. Dar pe cine interesa că unii supraviețuiesc, iar alții nu? Pe cine interesează sacrificiile?

Olimpiu Nușfelean însă a supraviețuit. El, oricum, era salvat de dinainte, era profesor, avea catedră, ulterior și-a găsit o catedră bună, preda limba și literatura română la elevi mari. Iar pe lângă astea, să fi pierdut deprinderea scrisului? Nu. Nicidecum. 

Astfel, parcurgând a lungă perioadă de tranziție economică și socială, mai scârboasă în viața noastră decât oricare altă trecere de vreme, Olimpiu Nușfelean a găsit răgaz să scrie și să publice alte cărți. Poezie, proză, eseu (foarte bun eseist!) și, ceva mai târziu, să ia în brațe un proiect minunat, editarea reviste de cultură Mișcarea literară, o revistă remarcabilă, care apare la Bistrița de o grămadă de ani.

Olimpiu Nușfelean e un scriitor respectat. Un scriitor care are locul său în literatura română. Un scriitor care rămâne pentru ce va urma să fie. Și ce dacă va mai urma ceva după noi? Toată lumea are loc! Chiar și pe podium. Potopul a fost. Asanarea a avut loc. Urmează zborul.

Și ce dacă urmează zborul?

 

                                                                                                     Virgil RAȚIU

 

 

 

POEZIA LUI OLIMPIU NUSFELEAN

 

       Pe Olimpiu Nușfelean l-am cunoscut ca ”poet”,prin anii 1971-1972 (din paginile revistelor Echinox,Tribuna,Steaua),apoi ne-am regăsit,amândoi,

sub copertile CAIETULUI DEBUTANTILOR de la Albatros (1979) sub auspiciile poetei Gabriela Negreanu care se lupta pentru noi (și eram.acolo,o

pleiadă dintre care amintesc pe Al.Mușina.Adi Cristi,Rodian Drăgoi,Marian Barbu,Koksis Francisk,Cristian Sișman ...Eheu!...Fugaces labuntur anni!),

pentru apariția volumelor din concurs.L-am considerat,dintotdeauna,pe Olimpiu,un ”echinoxist”,între ei debutase cu poezie,mirându-mă că la ”numărătoarea

listelor” (o practică,o meteahnă de sorginte comunistă rămasă până azi între literați) nu a fost inclus în DICTIONARUL,A-Z,apărut în 2004 (sub coordonarea

lui H.Poenar),deși,tot în același an s-a publicat antologia POETII REVISTEI ECHINOX,1968-2003,alcătuită de profesorul Ion Pop care face cuvenita includere 

(pp.107-109).Apăruse,încă din 1974,celebra antologie POPAS INTRE POETII TINERI (girată de Victor Felea) în care O.Nușfelean era prezentat elogios.

”Poetul Nușfelean” dibuia însă în acei ani o ...potecă magică,spre proză” care devine,în scurt timp,un drum paralel - în 1980 debutează cu romanul ”La 

marginea visului”,apoi publică povestirile din ”Poziția ființei”(1982) și romanul din 1987 - ”Piatra soarelui”.Cu toate aceste apariții,bine primite de critica

vremii,nu este inclus nici în ...antologia clujeană ECHINOX,PROZATORI ROMANI,1968-1969 (realizată de Ovidiu Pecican și Stefan Suteu,în 2018) deși

fusese inclus de reputații prozatori Gh.Crăciun și Viorel Marineasa în antologia emblemă GENERATIA  80 IN PROZA SCURTA (Ed.Paralela 45,1998).

      Astfel că,Olimpiu Nușfelean ilustează,pentru mine,condițiam ingrată a ...”scriitorului din provincie” -neafiliat la tarabele grupurilor literare,cu invidii și

polițe ierarhice păzite cu politica ”listelor” - dar ancorat răbdător în munca sa,conștient de propria valoare,dăruind celor din jur fără să ceară nimic pentru sine,

punând pietre de temelie,sădind pe unde trecea (”flacăra mea”,cum zice într-un poem din Echinox),pe la catedrele din satele Bistriței,din Beclean sau din oraș,

pe la ziarele locale unde s-a implicat (”Răsunetul”și ”Mesagerul” din Bistrița),în activitățile cultural-educative de la Casa Corpului Didactic și,mai ales,în

postura de redactor-șef al revistei ”Mișcarea literară”.

 

                Poezia lui Olimpiu Nușfelean (urmărită de la ”Libertate de noapte”-Dacia,1995,”Focul irevocabil” -Dacia,2000,”Eu,celălalt”-2004,”Poeme pentru

cei care citesc în liniște” -Eikon,2009,”Spiritul și strigătul” -TipoMoldova,2012) iese în evidență printr-o sensibilitate asumată,cu program (”Indrumăm pe cei dragi/

pe cărările liniștii,/acolo unde lumina își ține răsuflarea/iar neființa/se umple/de trifoiul cu patru foi”-Căpestre) în care lumina și penumbra susțin echilibrul

lumii,aureola lucrurilor.Substratul tematic este al autohtonismului transilvan,care nu incifrează în icoană catharsisul (vezi poezia ”Zugrav”),ci îl eliberează -

”Un pictor desface pecețile”,spune într-un vers (”Fluturii de cenușă”).Astfel că un Brueghel cel Bătrân (văzut de poet printre ”prunii înfloriți” când se îndrepta

spre șevaletul la care își lucra tabloul ”Uciderea pruncilor”-vezi ”Venirea pictorului”) și un Stefan Luchian (”Elegie pentru Stefan Luchian”) nu sunt la antipozi

pentru un fiu al Sieului bistrițean care scrie negru-pe-alb ”Viețuiesc înconjurat de priveliști”.Conjurația fericită dintre rafinament și tușele agreste impun o plastică 

impresionistă poeticii lui Nușfelean (mai ales în poemele construite secvențial,lucrate descriptiv,precum frizele frontoanelor - ”Tresărirea luminii”,”Frezii”,”Privighetori”,

”Fluturii de cenușă”,”Vânătorul cerului”),cu inserții culturale în care dinamica succesiunilor ciclului cosmic,a ”trecerii” blagiene,accentul nu cade pe aluviunile

”strigătului” ființei,ci pe efluviile de energie din vibrația florilor care trec în ”văpaia” vieții.Se conturează,astfel,o metafizică a zonelor ascunse,calme,și cu atât mai

adânci,precum ochiurile de apă umbrite ale râurilor - ”Libertate li se dă culegătorilor/mulțumiți cu o singură floare albastră,/cu suferința de a-i duce sfârșitul...//...

Fereastra,protejată de metafora magică,/nu se lasă închisă...”(Frezii).Naturalețea expresiei,lințoliile metaforelor creează o limpiditate care ia în stăpânire poemul

 nu pentru a-i eluda simbolul,cât pentru a-l așeza în semnificativ.Intertextualitatea  incită,ridică arhaicitatea transilvană în estetica postmodernă.Un poem precum 

”Floarea de aramă” ne probează arta poetului de ”călăuză” prin noima lumii - ”eu găsesc viziuni/unde să vă ascundeți viziunile”(p.86).

              Desigur,nu e de căutat aici ”zvâncul” ironiei,răspărul din ludicul contemporan - elevațiunea versului la care a ajuns poezia lui Nușfelean nu suportă decât

propria transluciditate,precum pasărea propria greutate - ”E o jivină-pasăre ce vede cu aripile,/și asta numai în vreme ce zboară,/și atinge pământul/doar când

acesta stă să ia foc”(”Ars poetica”).De aici ușurința cu care critica literară l-a inclus pe poet pe linia ”romantică”,a alegerii ”solitudinii” ca ”soluție extremă” (Valentin

Tașcu,în DGLR,literele L-O,Ed.Univers Enciclopedic,2005,pp.663-666.),dar,în lectura noastră această solitudine îl plasează între vizionari,pentru că postulatul său

nu e ”culoare,nu mireasmă,/ci încrețirea nervurilor/când pe urmele noastre adulmecă spaima”(p.45).De altfel, discursul său poetic adesea are fațetele cristalului -

pe alocuri pare un jurnal de idei,altele lasă impresia unei arte ”pedagogice” din sfera ”învățăturilor” din bucoavne pilduitoare (vezi titluri precum -”Pedagogie”,

”Lecția de biologie”,”Lecția de română”,”Poem pentru contemporanii cinici”,”Poem pentru cel care citește în liniște” etc.).Cel mai adesea,în rama metaforei,poetul

lasă reflecția să facă cercuri largi pe apele spiritului precum în aceste rânduri de o mare forță a expresiei poetice - ”Incă mă întreb,cu lumina pe gură,mă întreb/

lângă luntrea uscată și scoici vorbitoare,/ce putea să creadă un zeu,/încălțat cu sandale,cititor al garoafelor,/ce putea să creadă un zeu/văzând staulul,paiele/

și,tot acolo,omătul?”(”Vals de-a pururi”).

             Trama pe care o explorează poezia lui O.Nușfelean nu se află în criza individului aflat,zi de zi,sub ”cerul înstelat”,ci o putem localiza în ”zona stilistică”,

pentru că zimții ei atacă și ”pulsează în subtext”,cum observă,percutant,Irina Petraș (”SCRIITORI TRANSILVANI,DICTIONAR CRITIC ILUSTRAT,2014,pp.293-

295),de aceea ni se poate părea,această poetică,una a reflecției surdinizate,epurate,înțesată de versuri-apoftegmă care ne satisfac estetic - ”In cadă - floarea

de sânge/Inoată în apa spumegoasă”(p.62),”Aerul munților nu adoarme vulturul” (p.107),”Ai în față/o înaltă statuie de aer/înaintea căreia e adevărat/că respirația

îți îngheață”(p.18).Optând între ”strigăt” și ”spirit”,poezia lui Nușfelean provoacă ,mai ales,spiritul,printr-o forjare în procesul căruia nu se văd așchiile aruncate

de burghiu,ci doar găurile în care nenatul nu poate fi pipăit,precum nu poți pipăi rănile lui Iisus - ”...Poezia pe care o scriu azi/mâine va muri.//Se ridică pe picioarele

tremurânde/ale cuvintelor,/îmi ia privirea și pulsul,/ca o vietate ce trăiește/în alt secol/-mai înalt,/nenăscut -/și se înalță sus,tot mai sus,/de pe umerii mei în care

și-a înfipt /ghearele sensului.//Pipăi,cât pot,cu degetele ei/neantul...”(”Poemul neliniștii mele”).

 George Vulturescu

 

 

 

„De la Caiete Silvane către directorul Mișcării literare, Olimpiu Nușfelean, la împlinirea vârstei de 70 de ani, de la Zalău către Bistrița gânduri de apreciere pentru întreaga activitate culturală, de mulțumire pentru colaborare. Și urări de sănătate, de prosperitate (literară) și de noi împliniri! La mulți ani!”

 

Daniel Săuca

 

 

Gânduri despre un tânăr septuagenar

                Îmi vine greu să accept ideea că tânărul meu prieten Olimpiu Nușfelean împlinește 70 de ani! Dacă nu ar fi documentele care atestă acest lucru, nici nu l-aș crede. Există, însă, o vârstă biologică și una spirituală, iar cele două nu se găsesc întotdeauna în concordanță. Este firesc ca un om care a trăit o viață în lumea ideilor să își păstreze tinerețea spirituală. Fenomen valabil și pentru septuagenarul Olimpiu Nușfelean. Nu îmi mai aduc aminte când ne-am întâlnit prima dată, tocmai pentru că mi se pare că ne știm de când lumea. Cum e și firesc, ne-a apropiat pasiunea pentru carte, pentru actul de cultură. L-am descoperit mai întâi în paginile revistei „Tribuna” din Cluj, de care eram și eu, asemenea multor altor ardeleni, foarte legat în anii 80. Apoi i-am citit cărțile, descoperind în ele un autor complex, un bun cunoscător al experimentelor literare de ultimă oră, dar și un visător postmodern. Nu întâmplător, îmbrățișând mai multe domenii, Olimpiu Nușfelean a aspirat la condiția de scriitor total. Extrem de sensibil și de discret, era firesc să fie atras de poezie. O poezie în care s-a remarcat încă din momentul debutului. Ca student al Facultății de Filologie din Cluj-Napoca, omul de cultură și-a făcut ucenicia în cadrul revistei „Echinox”, unde a și debutat în 1971. Având în vedere restricțiile epocii, debutul editorial nu putea fi decât unul colectiv. Drept urmare, autorul în devenire a fost inclus de către Victor Felea în antologia Popas între poeții tineri (Ed. Dacia, 1974). Un alt grupaj de versuri a fost publicat în Caietul debutanților (Ed. Albatros, 1979). Perioada dificilă a începuturilor a fost urmată de un număr impresionant de volume de versuri, proză și publicistică. Pentru un scriitor postdecembrist, este greu de imaginat cât de vulnerabilă era condiția debutantului în anii 70 și mai ales 80. Cât de dificil era să fii prezent până și într-un volum colectiv, etapă ce preceda, în mod obligatoriu, publicarea lucrărilor de autor. Iată de ce, privite prin prisma epocii, performanțele lui Olimpiu Nușfelean se dovedesc remarcabile.

                Azi, autorul Focului irevocabil constituie o referință majoră a vieții culturale din Ardeal. Îl recomandă o operă vastă, complexă și valoroasă. De-a lungul timpului, asupra cărților sale s-au pronunțat numeroși critici literari de real prestigiu, precum: Al. Piru, Laurențiu Ulici, Mircea Muthu, Ioan Holban, Alex. Ștefănescu, Mihai Dragolea, Călin Teutișan etc. Ne-am întâlnit frecvent la sediul filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor, la zilele revistelor „Poesis”, „Mișcarea literară”, „Caiete Silvane”, „Nord Literar”, dar și la Zilele „Liviu Rebreanu” organizate la Bistrița și Năsăud. Deși excesiv de modest, omul de cultură are opinii ferme și un extraordinar simț al valorilor. O demonstrează din plin revista „Mișcarea literară” pe care o coordonează, o publicație demnă de reputația celebrului scriitor care a fondat-o.

                „Tânărul” Olimpiu Nușfelean se dovedește un urmaș demn  al marilor săi predecesori de pe meleagurile bistrițene și năsăudene, George Coșbuc și Liviu Rebreanu. Este un autor care a trăit mereu La marginea visului și care a reușit să fure raiul cu ajutorul cuvintelor.

                                                                                                            Gheorghe Glodeanu

 

 

Olimpiu Nuşfelean, borna 70

 

 „Dar, de la gară, e strada aceea de nici două sute de metri, care a devenit o legendă. Nu ştiu cum şi-a câştigat, această străduţă, statutul legendar. Prin castanii ei? Printr-un cântec de pahar? Printr-o casă în care nu am intrat niciodată, dar care, pentru mine, a devenit într-un fel tainică şi care mi-a inspirat imaginea unei clădiri descrisă în primul meu roman? Gara în sine face lumea să vină sau să plece, aproape indefinită. O lume călătoare. Strada face să curgă mulţimea de călători, într-o osmoză în care poţi edifica trăsăturile beclenarilor, chiar dacă unii dintre călători o iau spre autobuse. Strada aceasta are o identitate oximoronică, este un fel de popas trecător, un popas în mişcare. Pe strada aceasta eşti mai mult în inima Becleanului decât atunci când te-ai afla la Primărie sau la restaurantul  Bachus. Lumea e mai diversă aici, în sensul reprezentativităţii, mai vie, mai palpabilă. Ceva te face să percepi oraşul prin ea, deşi nu insistă în acest sens, deşi nu-ţi dă multe repere. Te cuprinde şi te cucereşte. Te face beclenar”.

Am citat din eseul „Gara şi strada”, semnat Olimpiu Nuşfelean, în antologia „La Beclean pe Someş, cândva…” (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2004).

Acum, dacă stau să mă gândesc, nu-mi mai aduc aminte când şi în ce împrejurări l-am cunoscut pe Olimpiu Nuşfelean. E mai tânăr decât mine cu opt ani – de asta sunt sigur -  şi, după calculele mele, în anul când – într-un septembrie frumos! – m-am instalat la Beclean, el terminase, în vara aceea – o lungă vară fierbinte! – liceul. Nici în anii lui de studenţie care au urmat, nu cred să ne fi întâlnit vreodată. Asta s-a întâmplat, probabil, după ce el a terminat facultatea şi a intrat „în câmpul muncii”. Dar faptul acesta nu mai are acum nici o relevanţă. Important e că ne-am cunoscut şi ne-am împrietenit „din prima”, cum se zice. Şi că prietenia noastră durează, iată, de aproape o jumătate de secol. Şi e cu folos. Mai ales, pentru mine!

Dacă acum m-ar întreba cineva, cineva care nu-l cunoaşte pe Olimpiu Nuşfelean, dar a auzit de el şi ar dori detalii, i-aş răspunde pe scurt: prozator, poet, critic literar şi un excelent eseist. Un publicist remarcabil, prezent în mai toate revistele culturale de primă mărime, aproape că nu e revistă importnată în care să nu dai peste numele acrestui scriitor polivalent. El însuşi, ţin să mai adaug, fiind directorul unei astfel de reviste: „Mişcarea literară”. Şi nu de ieri, de azi, ci de 17 ani! De 17 ani, revista aceasta apare fără întrerupere, cu o echipă redacţională profesionistă, colaboratori de marcă, cititori avizaţi. O revistă al cărei Şef atinge astăzi, iată,  borna 70.

La mulţi ani cu sănătate, dragă Olimpiu Nuşfelean!

 

                                                                                     Aurel Podaru

 

 

 

Aprecieri critice:

 

„Bun gust, mişcare limpede spre un ideal estetic, rafinament, concizie şi fast, trăire lirică cuprinzătoare, în poezii lungi ca şi în poezii sărace în cuvinte. Metafore gândite, noi, frumoase, ca un tribut plătit corect plasticităţii limbii noastre.”

                               Constanţa Buzea, „Amfiteatru”, nr. 3 / 1975

 

„Un lirism discret şi lucid, transcris într-o expresie degajată, modernă, îi caracterizează poezia. Şi, fapt important, ea pare a avea ceva de spus, e rodul unor frământări adevărate.”

                               Victor Felea, „Tribuna”, nr. 35 / 1971

 

„...coerenţă, esenţializare a discursului, evitarea constantă a capcanelor de limbaj şi, mai ales, inovaţie la nivel structural, o inovaţie care se păstrează aproape pe tot parcursul volumului (v. Libertate de noapte) şi care constă într-o simplificare a discursului şi o directeţe a comunicării sentimentului, epurată de poza ironică detaşată. Acestea sunt elemente ce ne permit să pledăm pentru un neoromantism (într-o fază incipientă deocamdată) ce se poate constitui ca o posibilă soluţie la criza poetică actuală.”

                               Călin Teutişan, „Tribuna”, 1986

 

„Olimpiu Nuşfelean e un solitar care transformă proza cotidianului într-o lirică neoromantică, ce nu ocoleşte procedeele antipoeziei (...) Cu simţurile exacerbate de însingurare, Olimpiu Nuşfelean aude nu doar sunetele reale, ci şi inaudibilul, se retrage în misterele celor ce n-au fost să fie...”

                               Gheorghe Grigurcu, „România literară”, 1999

 

„O problemă interesantă tratează epic Olimpiu Nuşfelean în romanul La marginea visului (Ed. Dacia): posibilitatea imaginarului de a construi universuri coerente înlăuntrul unei realităţi ea însăşi imaginate, altfel zis situarea ficţiunii în ficţiune.”

                               Laurenţiu Ulici, „România literară”, nr. 22 / 1981

 

„La Olimpiu Nuşfelean folosirea registrului fantezist şi ironic are un substrat moralizator (...) Interesant este că în realizarea acestor fanteziste broderii epice (v.Poziţiafiinţei), prozatorul se serveşte de elemente concrete, colecţionate printr-o atentă observare a realităţii de zi cu zi.”

                               Alex. Ştefănescu, „SLAST”, nr. 60 / 1982

 

„Încleştareafiinţei cu existenţa se transformă, spre finalul romanului (v. Piatra soarelui), în accente de o dramatică tensiune, o stare de pândă pe ideea dedublării eului, a dublului ascuns în fiecare dintre noi.”

                               Alexandru Ţion, „Astra”, nr. 3 / 1989

 

„Cartea lui Olimpiu Nuşfelean (v. Piatra soarelui) este astfel un eseu prin ficţiune despre realitatea omului modern şi despre imixtiunea metarealităţii în această realitate”.

                               Anton Cosma, „Vatra”, nr. 4 / 1989

 

„Olimpiu Nuşfelean are viză Schoengen pe paşaportul său de prozator, astfel încât nu-l poate opri nimeni să treacă din spaţiulrealităţii în acela al visului. Inspiraţia sa este liberă, nesfârşit de liberă, dar scriitorul nu abuzează grotesc de această libertate, cum fac atâţiaalţi autori contemporani. Înaintarea povestirii are, la el, întotdeauna graţie, ca vâslitul unei păsări în văzduh. Olimpiu Nuşfelean reinventează proza fantastică sud-americană, purificând-o de pitoresc, aşa cum a purificat Brâncuşi sculptura de formele prea greoaie. Titlul cărţii spune totul despre autor. Pentru el, oamenii au aripi, iar cei care nu au îl uimesc. Modul său de reprezentare a existenţei nu va fi acceptat uşor în acest moment de triumf al cinismului, dar până la urmă va fi acceptat. Cartea lui Olimpiu Nuşfelean va fi considerată cândva o revelaţie a prozei româneşti de la începutul secolului douăzeci şi unu.”

                               Alex. Ştefănescu, pe coperta IV a volumului Un om fără aripi, Editura Ideea Europeană, București, 2009;