Poezia din colţul inimii

Pe Olimpiu Nuşfelean îl cunosc toţi cei care iubesc literatura, fiind înscris în catalogul celor mai admiraţi scriitori de pe aceste meleaguri. Născut la Şieu-Sfântu, poet, prozator, abslovent al Facultăţii de Litere a UBB Cluj, debutează cu poezia Flacăra mea în Echinox, 1971. De-a lungul vremii scoate mai multe cărţi, dintre care amintim: La marginea visului, roman, 1980; Poziţia fiinţei, povestiri, 1982; Piatra soarelui, roman, 1987; Libertate de noapte, versuri, 1995; Focul irevocabil, versuri, 2000; Câinii de vânătoare, povestiri, 2004; Eu, celălalt, versuri, 2004; Iubeşte-mă repede şi uită-mă iar, 2005. În 2004 primeşte Meritul cultural în grad de cavaler.

Volumul „Poeme pentru cei ce citesc în linişte”, apărut la Editura Eikon, impresionează prin eleganţa tiparului, prin format şi prin design. Apoi titlul ne îndeamnă la linişte, la meditaţie, la împăcarea noastră cu poezia, la refuzul zbuciumului zilnic şi intrarea în lumea artei: „Ia-mă de mână/ şi hai să citeşti în linişte/ un poem scris de mine”. Un vers al căutării refugiului în sfinţenia cuvântului: „Râzi şi plângi/ în versul meu cuminţit/ de încrederea ta/ îmbraci moartea-n cuvinte de dor/ să umble prin lume/ dezinvoltă şi neînţeleasă/ atârnând periculos/ de-un cuvânt/ citat de tine/ acum”. În liniştea versului găsim vindecarea întru aşteptarea edenului. Ce-ar fi viaţa dacă un cântec n-ar aduce sclipirea Olimpului: „Dacă un cântec/ ar şti să se înspăimânte/ ai vedea iarba zdrobită de mii de copite/ şi mari codri de aramă zdrobiţi”. Asistăm la o lecţie de limba română susţinută de profesorul Nuşfelean, pe ritmuri lirice, în cataloage de nume mari ale poeziei. O definiţie cum nu se putea da mai bine pentru arta poetică: „ Cine-a făcut/ aceste poezii/ mai frumoase/ chiar decât poetul?”. Apoi dragostea pentru poetul naţional Eminescu este oglindită în versuri: „ Voiam să-i spun că, da, iubirea mea/ seamănă cu a lui/ c-am învăţat şi eu să mor „sara pe deal”, în sunet de bucium”. Mare parte a cărţii este dedicată dragostei şi marilor teme ale acesteia. Iubirea, privită în fel şi chip, în pastelate zile de primăvară, sau zburdalnice priviri sub clar de lună, rămâne esenţa poeziei în volum: „ Clar de ziuă străluminând peste lume/ dimineaţă trezită în ochiul nestins al marelui trup/ până-ntr-o inimă ce nu apune/ până-ntr-un miez de care nu mă mai rup”. Risipirea întru unire, timpul care ţine legat sufletul morţii, dau talanţii pentru opera ce va fi terminată în atelierul ierburilor magice: „ la noapte/ voi scrie/ cel mai rămuros/ poem/ şi mâine dimineaţă/ când păsările lumii/ vor căuta ţara mea însorită/ destule locuri de cuibar/vor fi”Peste oraşul colbuit un joc de măr salvează aparenţele, iar mai apoi, la Veneţia se întrupează fiorii dragostei: „Viaţa şi moartea, deopotrivă/ ne ţin lângă aştri/ acolo unde veşnicia atinge marginea lumii/ şi nu poţi înţelege greşit/ ce păstrează pentru inimă”. V-aţi gândit că femeia este frumoasă şi în verdele lanurilor, şi la cratiţă? Ei bine, la Nuşfelean fiorii iubirii sunt prezenţi în tot locul şi tot timpul: „ea apare în pripă/ la ceasul amiezii/ cu cratiţa-n care, din uleiul încins/ bolboroseşte lumina”. Un punct aparte îl constituie poeziile care abundă de imagini dure la adresa politicienilor: „ rostogolindu-vă din patul indecent/ al politicii/ în patul curvei/ pe care-o plătiţi/ cu pensia muribundului/ trageţi secolul după voi/ prin noroiul istoriei”. Indignat de clasa politică, poetul atacă prin forţa cuvintelor, descoperind demitizarea sensului vieţii: Cloşca noastră cea de toate zilele/ a început să clocească/ ouă politice”. Patriotismul este reliefat cu cea mai mare sinceritate şi ardere pentru neam, în „Poem transilvan”: „Ninsoarea-nvaţă ninsul neînfrânt/ zăpada toată-i un cuvânt curat/ Apele-n albastru s-au împreunat/ şi-acum fac ţara una pe pământ”. Aici, sub cerul Transilvaniei, unde cuvântul e nins, găsim un schimb de lumină. În cetatea eternităţii „frângi pâinea zilnică aducând în mâini/ o bucată de cer omenesc”. Aici descoperim poetul cu a lui Crăciun, când prima ninsoare se aşază pe cuvânt, iar îngerul veghează asupra poemului liniştii: „ Îngerul meu/ stă în patul de flori al celei dorite/ şi mă priveşte cuminte/ cum caut cuvintele/ în dicţionarul cu lăcrimioare”. O poezie plină, vie, în care şi imaginile tăioase sunt asimilate clarităţii venei ce curge prin versul dătător de iarbă crudă. Olimpiu Nuşfelean atinge coarda sensibilă a cititorului aşezat cu volumul, pentru a lectura, în linişte, în odaia dinainte a sufletului.