Olimpiu NUȘFELEAN: Oare mai putem spune bancuri cu blonde?

Nu sînt microbist, dar o „întîmplare” din fotbal mi-a atras atenția în mod special. Deh, la pandemie te ocupi și cu alte subiecte decît cele oferite de cărți!... E vorba de scandalul produs de un arbitru român de fotbal, care,pe la începutul lui decembrie 2020, a fost acuzat de rasism în timpul unui meci UEFA Champions League dintre Paris Saint-Germainși İstanbul Başakşehir, după ce, conform jurnaliștilor de la meci, s-a referit la un fotbalist retrasfolosind calificativul „ăla negru”. Un antrenor craiovean își dădea cu părerea, la un moment dat, „că scandalul se putea opri acolo. În sensul în care cel lezat putea să spună că nu e frumos cum i s-a adresat... şi totul se termina acolo. Deci se putea încheia într-un minut, arbitrul îşi cerea scuze pentru ce a zis şi gata. Cred că s-au amplificat lucrurile, ar trebui să fim mai liniștiți și noi în ceea ce privește acest subiect”. Dar scandalul nu s-a oprit „acolo”, a devenit… internațional, incitînd umori și determinînd tot felul de atitudini. Nici nu mai știi dacă pandemia sau „corectitudinea politică” încinge mai tare spiritele. Subiectul este departe de a fi epuizat în aceste săptămîni și aruncă o lumină scrutătoare peste viața noastră publică. Un cuvînt „mic” poate răsturna repede carul mare. Uneori chiar carul cu… proști. Cu proștii de noi.
Cînd intri în ciorba cuvintelor, e greu să mai ieși din ea. Pentru că, oricum le-ai privi, cuvintele sînt inventive, țin la soarta lor. Nu se dau bătute cu una, cu două. Cuvîntul incriminat nu va ieși din scenă la cerea vreunei instituții fotbalistice sau a vreunui ideolog. El va dispărea, eventual, în mod „natural”, prin evoluție culturală (pe care nu se mai pune accentul), prin devenire istorică. Și, așa cum observa acad. Ioan-Aurel Pop, cuvîntul invocat în aceste dispute nu este denigrator. Alte cuvinte sau sintagme desigur că sîntofensatoare și, ca atare, trebuie să învățăm să scăpăm de ele. În lumea sportului, a echipelor în competiție, există anumite frecușuri, ce produc și un limbaj mai liber, colocvial, limbaj care între prieteni sau cunoscuți devine destul de relaxat. E susținut de sentimente de prietenie, colegialitate, dar și de invidie, gelozie, de ambiție, care sînt și rele, dar pot avea și un rol mobilizator… În fine, se poate glosa pe asta la infinit. În cursul unor asemenea preocupări, nu trebuie să se ajungă pîna la dărîmarea statuilor. Dacă vom ajunge, generalizînd, să considerăm că termenul „negru” este un calificativ denigrator, atunci ce facem cu denumiri precum Niger (țară sau rîu), Nigeria? Ce facem cu admirata operă „Carmen” de Bizet, după nuvela lui Prosper Merimé, din 1847, în care subofițerul Don Jose Lizarrabengoa s-a îndrăgostit de frumoasa „țigancă” al cărei nume dă titlul operei? Autorului romanului „Cei trei mușchetari”, Alexandru Dumas, de la a cărui moarte s-au împlinit în acest decembrie 150 de ani, are ca strămoși pe linie paternă un marchiz fără bani și o sclavă (sau o femeie eliberată din sclavie) de origine africană. Ei și?
Nu mi-e prea clar – asta e –dacă arbitrul român, folosind cuvintele incriminate, a vrut sau nu să jignească. Căci toată discuția ar fi trebuit să înceapă de la acest aspect: dacă era sau nu intenție de jignire sau de folosire cu intenție a unui anumit sens al unui cuvînt. Deoarece cuvintele au mai multe sensuri. „Negru”, „alb” (față palidă), „galben” (v. „gălbejiții” din filme americane de război), „țigan” etc., etc. Există cuvinte care au o largă plajă de sensuri, de la pozitiv la negativ, în cea mai bogată desfășurare. Sensuri manifestate cronologic, lipite de istorie și de moravuri. Istoria le creează, istoria le vindecă. Istoria a adus sclavia, istoria a desființat-o, sau a reinventat-o, ca azi, la cules de sparanghel… Dacă ne gîndim, de exemplu, la Nigeria, modernizarea țării își are originea în colonizarea britanică, tot Marea Britanie declarînd ilegal comerțul cu sclavi. Nu intrăm acum în culisele obscure ale istorie. Nu trebuie să-i denumești pe „țigani” – „romi” ca să-i emancipezi. Asigură-le condiții de viață și educație pe măsură și-o să le conferi o altă grilă de percepție, cîtă vreme etnia a dat în mod constant oameni de valoare, care nu distonau și nu distonează cu nimic în rîndurile oricărui popor. Abia prin redenumirea lor ai aruncat peste ei o privire discriminatorie. Cine-i trage la răspundere pe discriminatori? Pe cei care au creat confuzii – negative – între romi, români, romani?... Cîte situații indigeste se creează în viața publică de azi pornind de la o asemenea rătăcire! Dar cîtă artă și sensibilitate sînt produse de cei care își asumă condiția etniei, angajați fiind pe calea creativității artistice! O creativitate care poate fi absorbită cu mai multă putere în viața de zi cu zi a tuturor! Civilizație și cultură înseamnă concordie într-o lume cît mai diversă. O lume care se vindecă mereu de rele și nu-și închide ochii atunci cînd privește spre propriul trecut. Nu șterge cu guma pagini de istoire. Sau cu barosul.
Comportamentul rasist este de evitat și de combătut? De acord. Dar „tema” rasismului este încă actuală. Ea aparține teoriilor științifice, încercărilor de cunoaștere și definire a omului. De la Darwin, și nu numai, teoria raselor e încă dezbătută. Cu ipoteze, concluzii și chiar formulări de principii. Dinspre o asemenea teorie emană, spre societatea obișnuită, idei, incertitudini, păreri, care pot primi diferite conotații. Nu punem bază pe ele, dar luăm act de existența lor. Care rasă e mai veche pe pămînt, care mai inteligentă, care a produs mai multă istorie?... Treptat, lucrurile se vindecă și se calmează.
Cuvintele se află în continuă frămîntare. În asta – și în asta – constă forța și frumusețea lor. Sînt dinamice. Fascinează prin diversitate. Prin… culoare. Dacă ar fi să ne referim la o singură culoare, ar trebui să observăm iarăși statutul paradoxal al acesteia: steagul negru uni este o emblemă a rebelilor, piraților și anarhiștilor, pînă și a grupurilor extremiste și, în același timp, negrul este frecvent utilizat drept culoare a puterii, legii și autorității, a pioșeniei și a doliului.
Se face atîta caz de folosirea unui cuvînt – da, lucrurile trebuie clarificate, iar disfuncțiile (de comportament), eliminate – dar nimeni nu inițiază o dezbatere națională despre limbajul vulgar folosit în media, în mijloacele de transport sau în orice spațiu public. Limbajul urît e o plagă. Națională. Cine o vindecă? Faci jandarmerie cu cuvintele, așa, după ureche, cînd îți pică în cap vreo idee. Mai putem spune bancuri cu Împușcatul? Dar cu blondele? Ce facem cu oltenii, moldovenii, miticii și ardelenii ca personaje de tot hazul? Ne apucăm să scoatem din firea neamului rădăcina umorului? Dacă aplicăm cu sîrg „corectitudinea politică”, s-ar putea să ajungem și aici. Iar dacă ne punem anumite întrebări cu iz glumeț nu însemnă că relativizăm sau aruncăm în derizoriu lucrurile. Dar cuvintele nu se lasă dominate de jandarmi. Sensurile peiorative nu vor fugi nici ele din limbă la comandă. Țin și ele, vrem sau nu, de vitalitatea limbii. Cu amarul de sentimente neserioase pe care le servesc. Să fim însă raționali: nu poți să-i spui unui negru că e alb, sau… viceversa. Sau e greșit oare ca să-i spui unuia care și-a acordat pensie nesimțită că are sufletul negru?Cuvintele trebuie tratate cu aleasă atenție. Nu cu biciul. Istoria se aliază cu ele și le duce la liman, dacă e cazul. Le scoate pe prundiș, printre scoicile moarte, cînd devin (aproape) inutile. Iar, dacă am vrea să vorbim în termenii (contrari) de alb și negru, ca metaforă a omului alb,ca și a omului negru, ar trebui să reținem că, de vreo două sute de ani, fotografiile alb-negru, îngemănate, au exprimat și exprimă atîtea lucruri minunate!