Olimpiu NUȘFELEAN: Sînt o bibliotecă bogată, cine mă cumpără?

Ancheta Răsunetului cultural:

De-a lungul unei vieţi, în bibliotecă fiecărui scriitor se acumulează numeroase valori literare (cărţi cu autograf, scrisori, fotografii, ediţii şi publicaţii rare, casete audio şi video, tablouri, gravuri etc.). Cum sunt valorificate aceste valori literare? Ce ar trebui să facă scriitorii, dacă urmaşii lor nu sunt interesaţi de aşa ceva? Multe arhive personale sunt vândute la anticariate, alţii le donează unor biblioteci sau instituţii (Biblioteca Judeţeană “George Coşbuc” din Bistriţa este o instituţie model în acest sens, care adăposţeşte deja zeci de arhive sau părţi din acestea ale unor scriitori de prim rang – Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Marga, Mihai Zamfir ş.a ).

În ancheta literară de faţă, scriitorii sunt invitaţi să răspundă la două întrebări:

1. Cum credeţi că ar trebui valorificată moştenirea literară a unui scriitor?

2. Cum vă valorificaţi propria arhivă literară?

Anchetă realizată de Ilie Rad           

            1. Moștenirea literară a unui scriitor ar trebui valorificată de posteritate! Scurt și… generic. În ce va consta sau de cine va fi reprezentată această posteritate, greu de zis. Noi, cu generațiile noastre mature sau bătrîne, îmbătrînite în iluzii deșarte, ne-am format într-un anumit cult al posterității, mai ales culturale. Dar între actualitate și posteritate pare să crească o falie tot mai mare, peste care nu știu ce pod s-ar putea arunca, cu toată stăpînirea de către actualitate a unor tehnici de construcție (materială) impresionante. De o vreme se vorbește tot mai mult că arhivarul cultural, cercetătorul de bibliotecă, „șoarecele de bibliotecă” sînt pe cale de dispariție, dacă nu chiar dispăruți. Cine să mai cerceteze arhivele? Elevii? Studenții? Profesorii de școală nouă? Noii activiști/ manageri culturali? Cine să mai întrețină cultul scrisului din manuscris, dischetă chiar, suport magnetic? Interesul societății – cu toți actorii ei culturali – pentru scris se demagnetizează constant. Vor fi pierderi iremediabile. Iremediabile în ochii noștri. Ideea lui Ioan Pintea legată de un „depozit de manuscrise” este o iluzie frumoasă, poetică, aproape naivă. Dar nu-i de neglijat. E o inițiativă care încearcă să acopere un gol, să-l înfrîngă. Nu-i putem gîndi viitorul, dar îi remarcăm entuziasmul. E mai mult decît nimic. Eu aș vedea construirea unor baloane de sticlă enorme, umplute cu manuscrise și cărți, lansate pe ocean. Poate s-ar opri pe o insulă pustie, unde să nu fie nici un disprețuitor de cultură, care să le spargă, într-un gest infantil. Că, iată, noi, scriitorii, ne luptăm pentru rezistența culturii în timp, nici nu rezistența prin cultură, dar atitudinea decidenților față de cultură – cu toate manifestările omagiale, necesare și ele – se infantilizează constant.

            2. Nu mi-am pus încă problema valorificării propriei arhive literare. N-am o „arhivă” la care să țin foarte mult. Și anume care ar fi aceasta? Eu am fost mai mult un client al bibliotecilor publice, care mi-au fost de mare folos. Și mai apoi al librăriilor, pe care le frecventez desigur constant, dar nu cu sufletul la gură. Am și eu o bibliotecă, începută prin primele clase de școală, cu cărți de la premii și apoi primite cu diverse ocazii sau cumpărate, de lungul anilor, în tot mai mare măsură. Unele sînt importante, dar nu de neînlocuit, decît cele scrise de mine (Ha, ha, ha!...) Ale mele, dacă nu sînt păstrate în biblioteca unui cititor oarecare, la ce-mi mai folosesc? Am niște autografe, niște scrisori, niște publicații vechi, dar mai ales cărți citite de mine. Nu le-am numărat, dar acoperă pereți, sau, la țară, umplu o cameră. M-am uitat de cîteva ori la ele și m-am întrebat: pe cine o să (mai) intereseze? Sînt cărți citite cu creionul sau cu pixul în mînă. Eu, cînd citesc o carte, o pătrund, cum s-ar zice, nu doar o răsfoiesc. Nu-i menajez paginile. Le parcurg cu iubire, devorator, fără însă, desigur, să fac foile ferfeniță. Greu de citit de către altcineva, dar nu imposibil. Dar eu încerc, prin lectură, să le asimilez, să le transfer în biblioteca ființei mele. Sînt o bibliotecă în… mers, de transfer. Cine altcineva să se intereseze de ea decît eu? Iată, au fost la Bistrița cîțiva scriitori care au avut biblioteci frumoase, adunate cu grijă și cu dragoste de carte… Dumitru Andrașoni – critic literar și ziarist, Lucian Valea – poet și istoric literar, Ion Moise – prozator și ziarist. Unde mai sînt bibliotecile lor? Am niște cărți cu autograf, dar ce se întîmplă cu autorii lor în cazul că pică din Istoria lui Nicolae Manolescu, la o nouă ediție? Dacă numele meu de scriitor rămîne, pe o carte proprie, e bine. De celelalte se ocupă eternitatea. Nu posteritatea. E cam prea repede să mă gîndesc la eternitate... Oricum, sînt o bibliotecă bogată! Cine mă cumpără? Întrebarea e retorică. Doar se știe că scriitorul nu se vinde!...(Ați observat că verbul „a vinde” are aici cel puțin două sensuri?)