Conștiința înnoită

De ce vine oare primăvara, atunci cînd vine? Că nu doar pentru începerea unei campanii de război?... Vine adusă de forța naturii, în rotirea firească a anotimpurilor, desigur. Poate vine ca să-i dea un (nou) prilej ciocîrliei să cînte din nou. Dar mai ascultă cineva ciocîrliile, le mai aude, cum le auzeam în copilărie, cînd păzeam oile sau vacile pe cîmp? Mai au ciocîrliile pe cineva care să le audă, sau vin în aerul primăverii ca să-și amestece cîntecul cu șuierul gloanțelor (încă prezente în practica zilelor, nu doar în mentalul unor militari) sau cu țipetele manelelor? Vine primăvara să împrospăteze aerul, să-l umple de miresme? Dar pentru cine? Mai vine primăvara pentru OM? Îi mai așteaptă omul venirea nu pentru înnoirea naturii, ci pentru înnoirea propriului suflet?
Primăvara vine cu înnoirea firii. Dar nu doar cu înnoirea țărînii, nu doar cu alungarea gheții de pe rîurile în creștere, nu cu împingea sevei în muguri, minunată și ea, și nu doar cu înnoirea firii noastre de pămînt, a sentimentelor noastre panteiste, telurice, oricum s-ar manifesta acestea. Cum ar fi primăvara fără prezența omului în inima ei? O rotire de anotimpuri searbădă. Oglindită în pustiu eternității. Și chiar dacă ar fi prezent și el, ce ar fi omul altceva decît o oglindă pustiită fără să vină în anotimp cu o fire înnoită?
Primăvara aduce înnoirea firii noastre. Greu de gîndit, rațional. Doar firea e… fire, ceva imuabil. Și totuși. Înnoirea se probează, desigur, în starea de miracol cu care întîmpinăm înflorirea cireșilor sau prunilor, dar, mai ales, în starea de plenitudine după ce ne eliberăm de păcat, precum aerul se eliberează de îngheț. Și asta după o perioadă de reculegere (pe care o puteam căuta oricînd) – un post, cum poate fi dus acesta, cu reflecție asupra a ceea ce ești și vrei să fii -, cu mărturisire – mărturisire de sine -, și revitalizare prin sărbătoare – primirea trupului și a sîngelui lui Hristos, slujba de Înviere, desfătarea la masa de Paște. E o înnoire a firii în deplinătate, a naturii și omului deopotrivă.
Cum e posibilă, cum poate fi sesizată o asemenea înnoire la om, dincolo de bucuria încercată de acesta în fața minunățiilor naturii? Prin ceea ce se produce în chimia conștiinței sale. Fiecare are, într-un fel sau altul, o cunoaștere intuitivă sau reflexivă despre propria existență și despre lucrurile din jurul său, un sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. O filosofie proprie de viață. Dar această filosofie trebuie chestionată, așezată sub întrebări, măcar din cînd în cînd. O încercare de rezolvare a propriei probleme morale, dacă se identifică o asemenea necesitate. Sau dacă se deschide problema unei asemenea necesități, de a-ți chestiona conștiința. Poți avea remușcări față de ceea ce faci la un moment dat, în raport cu valorile tale morale (pe care nu le rspecți) sau cu valorile societății (pe care refuzi să le însușești în întregime). Dar nu-i nevoie să ajungi pînă la remușcare ca să-ți provoci un proces de conștiință. Este pusă la încercare propria rațiune. Divinitatea îți poate ordona și organiza toate valorile. Iisus îți propune soluții, pe care le alegi potrivit liberului arbitru. Iisus își oferă exemple. Se sacrifică în edificarea acestor exemple. Regăsești gesturile Sale prin ascultarea vocii interioare. A vocii tale interioare. Ea e încărcată în adînc de cele mai bune sensuri ale conduitei pe care ai putea să o ai. Dar nu-ți asculți decît rar vocea interioară. Asculți tot felul de voci, cu care intri, prin inerție, în contact leneș. Și apoi, cine mai ia aminte, pe urmele lui Socrate, la „semnul său daimōnic”, o voce interioară (ἀποτρεπτικός apotreptikos) auzită doar cînd omul este pe cale să greșească?
Conștiința, potrivit teoriilor care o definesc, este un concept în dreptul național și internațional, definit din ce în ce mai mult ca aplicîndu-se lumii ca un întreg, motivînd numeroase acte notabile pentru binele public, concept, ilustrat ca subiect a numeroase exemple în literatură, muzică și film. Aplică oare omul acest concept la propria persoană, ca persoană deplină? În ce cultură își poziționează prezență? Are în intenție definirea și trăirea acestei culturi? Nu se întîmplă oare ca gesturile sociale sau ritualurile religioase să fie făcute sau urmate convențional, golite de sens? Ciocnim ouă sau pregătim drobul de miel pentru că așa se arată/ se spune la televizor…
Implicarea conștiinței reevaluate în trăirea noastră contribuie la combaterea păcatului, la eliminarea răului (nu neapărat a durerii) din viața noastră. Prin înnoirea conștiinței și actele pe care le incumbă putem accede la o transfigurarea într-o viață nouă, pe care primăvara – sau împrimăvărarea – își pune pecetea.