Textul Evangheliei la duminica a 18-a de după Rusalii: „În vremea aceea, Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. (Ev. Luca 5, 1-11) 

Aşa după cum am putut vedea, textul Evangheliei acestei duminici este unul foarte frumos, care deschide multe căi de analiză, însă eu aşa încerca să mă opresc asupra rolului pe care îl are conştiinţa în viaţa noastră, pornind de la cuvintele apostolului Petru care a zis: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”

Ce este Conştiinţa? – Este sesizarea de sine a cugetului şi puterea spirituală de a judeca şi a aprecia faptele şi gândurile omului. Este văzută, în Noul Testament, ca fiind legea morală înscrisă de Dumnezeu în cugetul şi în inima omului. Pentru că, pe lângă inteligenţă şi raţiune, omul se conduce, se călăuzeşte în viaţă fiind ajutat de cele 5 simţuri: văz, auz, gust, pipăit şi miros.P e lângă cele cinci simţuri exterioare, mai există unul care le cuprinde pe toate şi care nu se exteriorizează, iar acesta este Conştiinţa. Iar rolul acesteia este foarte important pentru noi căci conştiinţa ne spune dacă faptele pe care noi le facem sunt bune sau rele. Am putea să o asemănăm cu un ecran personal sau cu un barometru care ne arată înălţimea spirituală la care ne-am înălţat sau depresiunea în care s-a adâncit sufletul atunci când facem păcate.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre conştiinţă că este glasul lui Dumnezeu în inima noastră, e paznicul neadormit care vede şi ştie toate şi care nu-l poţi intimida, înşela sau mitui, e judecătorul cel drept, e cămătarul cel bun, de glasul ei nu poţi scăpa. Ea se pronunţă asupra faptelor pe care noi le facem spunându-ne dacă sunt bune sau rele. Conştiinţa este sfătuitorul, martorul şi judecătorul nostru. Părintele Cleopa Ilie o numea „pârâşul nostru“, care „ne pârăşte de pe acum şi, dacă ne împăcăm cu el, este bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu.

La ce-i slujeşte omului conştiinţa? Pentru fiecare dintre noi, conştiinţa are un rol foarte important pentru că, înainte de săvârşirea oricărei fapte, conştiinţa ne actualizează în memorie legea lui Dumnezeu şi valoarea morală a faptei ce urmează a o face. Şi dacă aceasta este potrivit legii dumnezeieşti, adică bună, ea ne îndeamnă s-o săvârşim, iar dacă este rea ne sfătuieşte că ar fi bine să nu o facem. În timpul în care noi săvârşim o faptă, ea ne însoţeşte şi ne arată, fără părtinire, dacă am făcut bine sau rău. Iar după săvârşirea faptei, ea ne aduce în adâncul sufletului o bucurie şi o mulţumire deosebită, dacă am urmat binele şi, dimpotrivă, o întristare profundă, ruşine şi remuşcare, dacă am cultivat răul. Prin urmare, conştiinţa împlineşte un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, ca doar aşa, să nu mai cultivăm răul. Conştiinţa nu dispare din sufletul nostru niciodată, însă dacă nu e ascultată şi glasul ei este mereu înnăbuşit, ea se întunecă, fiind acoperită de păcat. Unii, tocmai din cauza nenumăratelor ticăloşii, nu au o conştiinţă a păcatului, viciile sfâşiindu-le conştiinţa morală. Însă, şi în cazul acestora ea răbufneşte, însă mai rar, uneori târziu - chiar pe patul morţii - şi le chinuie sufletul cel nelegiuit.

Câteva exemple scripturistice despre lucrarea Conştiinţei

Conştiinţa este pentru fiecare dintre noi îngerul păzitor şi ea presupune existenţa lui Dumnezeu şi a principiului moral în sufletul nostru. Când nimeni nu ne ştie, nu ne vede, Dumnezeu ne vorbeşte prin glasul conştiinţei. Şi, aşa cum am spus, haideţi să ne oprim la câteva exemple din Sfânta Scriptură:

-Adam, după  încalcălcarea poruncii, aude glasul lui Dumnezeu.    

-Cain, după ce îl ucide pe fratele său, Abel, aude, plin de groază, strigătul sângelui fratelui său.

-Conştiinţa îi opreşte pe fraţii lui Iosif ca să-l ucidă.

-Tot conştiinţa îl determină pe Iosif de la curtea lui Putifar să reziste ispitelor femeii acestuia.

-Când David săvârşeşte păcatul prin care porunceşte ca unul dintre generalii săi, pe nume Urie, să fie lăsat pe câmpul de luptă să fie omorât de către cei cu care se lupta, ca să se căsătorească cu Batşeba, conştiinţa este cea care-l mustră. Şi tot conştiinţa îl determină ca, după ce cade în păcatul desfrânarii, să se căiască şi să rostească frumoasa rugăciune Psalmul 50 în care cere milă şi iertare de la Dumnezeu recunoscându-şi greşeala: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea”.    

-Când fariseii au vrut să ucidă o femeie cu pietre, Mântuitorul le spune atenţionându-i: „Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra”. Iar conştiinţa a fost cea care i-a determinat pe cei care erau pregătiţi să arunce cu pierte să le lase jos.

-Conştiinţa îl determină pe fiul risipitor să se întoarcă acasă şi să ceară iertare tatălui, pe care l-a supărat.

-Conştiinţa este cea care îl mustră pe Iuda atunci când zice: „Am greşit că am vândut sânge nevinovat”. Şi tot conştiinţa îl împinge spre spânzurătoare.

-Conştinţa este cea care, după ce apostolul Petru se leapădă de Iisus de trei ori,îl face să plângă cu amar, dar şi să se întoarcă şi să fie alături de Cel de care s-a lepădat.

-În evanghelia de astăzi ni se spune cum Sfântul Apostol Petru, după ce o noapte întreagă împreună cu ceilalţi ucenici au încercat să prindă peşte şi nu au reuşit, iar la porunca lui Iisus au aruncat mreaja prinzând mulţime mare de peşti, conştiinţa este cea care îl determină să spună: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”! Pentru că, fiecare dintre noi ar fi bine să recunoaştem că fără ajutorul lui Dumnezeu nu am putea duce la bun sfârşit niciun lucru.

Câteva citate despre conştiinţă

Origen: „conştinţa este educatoarea şi călăuza sufletului care-l opreşte de la rău şi îl îndreaptă spre bine”.

Fericitul Augustin: „Poţi să fugi de toate dacă vrei numai de conştiinţa ta nu. Intră în casă, odihneşte-te pe pat, retrage-te înlăuntrul tău, nimic nu vei găsi unde să te refugiezi, nici chiar aici, dacă păcatele tale te vor roade”.

Victor Hugo: „Aş vrea să fug de lume, dar nu pot scăpa de mine”. Spunea acest lucru gândindu-se la mustrările de conştiinţă pe care le-a avut Cain atunci când l-a ucis pe fratele său, Abel.

Cum să ne facem o analiză a propriei conştiinţe: Este foarte simplu, pentru că o poezie, pe care în special copilaşii o rostesc, spune aşa: „Când te duci seara la culcare/ Şi-ţi pui o mână sub obraz/ Să te gândeşti cu îngrijorare/ Ce-am făcut eu oare azi ?Şi să ne facem apoi un examen al propriului comportament. Cum m-am comportat eu astăzi faţă de Bunul Dumnezeu,cum m-am comportat astăzi faţă de familia mea,f aţă de copiii şi părinţii mei? Cum m-am comportat la serviciu sau în societate? Cum m-am comportat eu, ca şi creştin? Şi, văzând unde am greşit pentru zilele care vin, ne putem îndrepta încercând să facem mai mult bine. De aceea ne este de folos să-I ascultăm permanent glasul, iar atunci când nu am urmat îndemnul ei, să o curăţim prin căinţă sinceră şi spovedanie. Pentru că, lupta creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată. Mulţumirea sufletească pe care o simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă săvârşim totdeauna binele şi satisfacţia conştiinţei devine permanentă, ea primeşte numele de fericire. În caz contrar, este binecunoscut faptul că nimic nu îngreunează atât de mult sufletul, nimic nu-l trage atât de mult în jos ca o conştiinţă păcătoasă.      

Ca şi  o scurtă învăţătură la Evanghelia acestei duminici am putea aminti de conştiinţa trează pe care a avut-o Sfântul Apostol Petru care, atunci când a văzut mulţimea mare de peşti, a recunoscut înaintea lui Iisus că este păcătos, conştientizând, în acelaşi timp, despre puterea şi ajutorul primit de la Hristos Domnul. Amin!

Pr.Vasile Beni