Olimpiu NUȘFELEAN: La ce e bun războiul?

Războiul e făcut de cei slabi. De cei slabi de minte. Inițierea războiului se face printr-un gest de tranșare între sabie și Minte. Între sabie și rațiune. I se dă drept de acțiune sabiei. Rațiunea nu mai face față. De ce? Nu pentru că nu ar avea argumente, ci pentru că se adresează unui orizont de așteptare mai slab. Mai neputincios. Un orizont ai cărui locuitori nu-s în stare să-și gestioneze propria minte, așa că se lasă în seama unui comportament instinctual, care se refugiază în mînuirea sabiei. Desigur că, dacă rațiunea (omenească…) nu se poate împotrivi mînuirii sabiei, ea ar putea să apeleze la o instanță mai înaltă, la Cel de Sus, care ne-a dat Scritptura, un corpus de învățături – cel puțin - cu care ar trebui să înaintăm prin viață, ca indivizi, și prin lume, ca membri ai unei comunități. Numai că nu toți oamenii au Dumnezeu. E dreptul acestora să se lepede de anumite avuții. De acord, n-au Dumnezeu, dar n-au nici Rațiune… Pentru că, angajînd un război, cum poți ajunge la anumit cîștig prin distrugere?
Războiul încearcă să rezolve o stare conflictuală dintre cei tari și cei slabi. Cei tari vor să ia ceva de la cei slabi, ca să-i facă și mai slabi. E un conflict, în ultima instanță, instinctual-natural, dat de lupta pentru supraviețuire. În situații limită sau în lumea animalelor. Ca să nu mori, îl mănînci pe celălalt. În lumea oamenilor, un asemenea conflict e rezolvat de rațiune, situațiile generate de disperate fiind excepții… rare. Cei slabi se pot ridica împotriva celor tari în anumite momente, sprijiniți de rațiune sau/ și de Dumnezeu, și mai ales atunci cînd „tăria” celor tari este subminată de diverse vicii, subsumate de obicei deșertăciunii. Cînd cei tari sînt măreți în deșertăciune. Și cîtă deșertăciune hrănește războaiele! Și cîtă cruzime gratuită! În ce scop? Spre ce beneficiu? Intrebări s-au pus de-a lungul mileniilor, dar capăt just nu li s-a pus…
Provocarea pentru un observator al războiului din Ucraina este să accepte sau nu că acesta a pornit, mai întîi, din motive instinctuale. Instinctul măreției, dacă poate exista așa ceva. Sau măreția instinctuală. Care este mai măreț: Imperiul Rus sau Imperiul occidental, cît ar fi acesta de eterogen, cu toate tentațiile lui? Ambiții administrativ-geografice? Într-o lume care ar trebui să aibă rațiunea (sau mintea) de a face granițele cît mai tranzitive, cu schimburi economice, științifice, culturale sau sportive… la nesfîrșit. Nesfîrșitul lumii cu așa ceva ar trebui probat. Lărgim granițele – de pămînt, ale Estului sau Vestului – cînd sistemul nostru solar sau galaxiile din jur își așteaptă exploratorii? Cîtă energie și cîtă măreție sînt de dovedit în asemenea încercări! E războiul o dispută generată de lupta (economică) pentru ciolan. Nu poți însă să te înfrupți din ciolan fără să dovedești că ești actorul mărețiilor deșarte… Sau e războiul expresia neașteptată a nebuniei, a simplei nebunii, în fața căreia rațiunea este dezarmară? Sau e războiul generat de neputința diplomației, care, și ea, de-a lungul timpului, se încarcă de tot felul de vicii (nu doar de procedură), care în cele din urmă o înving?
Într-o ediție recentă a ziarului, prof. Augustin Rus amintea o zicere a lui Abraham Lincoln (1809-1865), care e cam așa: „Nu ne-a fost dat să ne bucurăm... și nici nu ne vom bucura de vreun lucru bun, fără ca el să fi necesitat mai întîi muncă. Și în măsura în care majoritatea lucrurilor bune sînt produsul muncii, urmează ca ele toate să aparțină de drept acelora prin a căror muncă au fost făurite. Dar în toate epocile omenirii s-a întîmplat astfel încît unii au muncit și alții - fără a munci - au avut parte de roade. Acest lucru nu e drept și ar trebui să înceteze”. Accentuăm: prin război, cei care nu au muncit fură bunurile celor care au muncit. Și, supremă nemernicie: cei care nu au muncit și nu au nici un drept asupra unor bunuri distrug bunurile celor care au muncit. Vedem, în știrile aduse de presă despre războiul din Ucraina, cum sînt distruse școli, spitale, așezăminte culturale, sedii de poliție. Sînt făcute una cu pămîntul cînd, pe lîngă cele existente, ar trebui ridica noi școli moderne, spitale cu dotări de înaltă calitate tehnologică și medici bine pregătiți, clădiri culturale unde oamenii ar trebui să-și regăsească viața reflectată în izbînzi ale spiritului. Și biserici. Și, da,, sedii de poliție, care ar trebui să contribuie la asigurarea vieții pașnice a cetățenilor și nu la proliferarea unui regim polițienesc. Dar peste toate bune intenții, despre care credeam că și-a găsit un curs sigur, măcar în bătrîna noastră Europa, vine iarăși tăvălugul nemilos și absurd al războiului. Spectacolul distrugerii.
Omul e rău. Se știe – sau se zice că se știe? – de cînd lumea. Dar răul din om nu poate fi defulat decît prin uciderea semenului? Una dintre cele mai relevante imagini a războiului poate fi dată de un tanc ce înaintează pe străzile asfaltate ale unui oraș. Mastodontul înaintează rupînd cu șenilele din asfalt în timp ce țeava lui vizează o clădire administrativă, o școală, un spital, un sediu de poliție, sfidînd civilizația și democrația. Războaiele sînt inițiate de niște ticăloși și sînt duse de către eroi, care de multe ori își sacrifică viața. Țeava tunului caută, de fapt, să-i identifice pe eroi, ca să-i ucidă. Cu o ură imensă față de eroii lumii, care ar trebui să se manifeste pe cîmpuri de acțiune pașnice, în viața optimistă, și nu să-și piardă sîngele sub comanda marilor ticăloși. Oricum ar fi dispuse pe cîmpul de luptă armatele, glonțul ucigaș vine întotdeauna din spate, neașteptat și nedrept.
La ce e bun războiul? La nimic. Defulări? Exorcizări? Mutare de aur dintr-o parte în alta a lumii, sub egida deșertăciunii? Demonstrarea bărbăției, într-o lume în care femeile ar trebui să aibă drepturi egale cu bărbații? Drepturi la decizie. Afirmarea femeilor-bărbate? Nici un argument n-ar trebui să fie mai puternic decît argumentul rațiunii, al dreptului la… omenie! Omenia – un concept pe care ar trebui să-l avem în vedere atît în viața diurnă, obișnuită, cît și la luarea unor mari decizii, care vizează soarta… umanității.