Relaxare cu bîlbe

Cîndva, anunțînd relaxarea restricțiilor generate de pandemie, premierul s-a bîlbîit. În treacăt, la televizor. N-a fost mare lucru. O bîlbă trecătoare, de neluat în seamă, în cele din urmă. Dar un gest (de încheiere?, de deschidere a altei epoci în lupta cu pandemia?) care exprima într-un fel o perioadă în care relația (oficială?) cu pandemia a fost foarte… scăldată. Începînd cu apariția bolii… Lasă că noi (ca popor?) n-am prea luat lucrurile în serios de la început. Ne-am prins cam tîrziu de ceea ce ne poate paște. Apariția virusului era – și a rămas – incertă, înecată în tot felul de scenarii, politice mai ales. Nici nu mai știai – și încă nu știi – unde-i medicină și unde politică. Combaterea virusului – stocastică. Greu de decelat între acțiunea medicală și vocalizele șarlatanilor. Bătălia pentru vaccin – ascunsă și crîncenă. Portul măștii (de la fular sau eșarfă, la masca ștampilată de producător) și dezinfectanții (spirt tare sau apă de ploaie vopsită adecvat), toate lăsate în voia sorții. Să ne amintim doar, în treacăt, cum în mall-uri, unde se lua temperatura la intrare, cumpărătorii aveau gradele Celsius agreate de bunul mers al comerțului. Desigur că în democrație fiecare face ce vrea. Dar nu oricum. Am trăit mereu cu impresia că, în privința pandemiei, nu a existat un punct oficial forte, de referință, la care să te poți raporta cu încredere… Asta a fost, asta e!...

            Cu asemenea disfuncții sau noxe am intrat într-o perioadă de relaxare. Trebuie să fim însă de acord că virusul există și că administrația (noastră) a acționat efectiv, fără să știm însă cît de eficient și cît de serios. Lucrurile au plutit mereu în incertitudine și lipsă de coerență. E vorba atît de coerența atitudinală cît și de coerența decizională. Rămîneai derutat în exercițiul căutării autorității de decizie. Aceeași derută o poți identifica în perioada relaxării și chiar a încetării (posibile a) pandemiei. Oamenii se relaxează, dar poate cineva – oficial – să ne spună cu deplină autoritate că pandemia a încetat? În ce condiții s-a întîmplat așa ceva?

            Avem o analiză a ceea ce a însemnat pandemia în România? Pot să apară opinii, păreri, de o parte sau alta. Dar ceva temeinic există? Ce ne spun statisticile? Că au fost nu știu cîți testați cu coronavirus, internați la ATI sau decedați… Dar cîți efectiv? Te trezești că se adaugă la situațiile în curs noi infectați sau decedați în perioade trecute. Cum se poate una ca asta? Unde-i seriozitatea alcătuirii unor statistici? La cei care oferă „cantitățile” sau la cei care le înseriază? Ne hazardăm filosofînd la o bere pornind de la tot felul de probabilități. Cum, cu ce miză se continuă campania de vaccinare? Și în ce scenarii? Ni se spune că zona rurală se mobilizează cu greu. Probabil. Și că pandemia s-a retras după ce zona urbană s-a vaccinat masiv. Cît de „masiv”, cîtă vreme procentul național de vaccinare e scăzut? Dacă s-a vaccinat (doar) orașul, iar satul nu, înseamnă că acolo, unde era aglomerația (urbană) mai mare, au fost și cele mai multe cazuri/ focare de infecție, deci și riscurile cele mai mari. Satul, cu o populație rarefiată (și, hélas, mai îmbătrînită, dar mai dusă la biserică), a fost – mulțumim Domnului! – mai ocolit de amenințări. Ce motive de vaccinare să găsească oamenii de aici, cînd nici cei de la oraș nu le prea găsesc? Cultură medicală? Cultura vieții în natură, o natură pe care orașul o viciază mai mult decît satul…Orașul cu mall-urile, crîșmele și stadioanele lui, cu aglomerație și ambuteiaje, unde vaccinații sînt depășiți numeric imprudent de nevaccinați, de vaccinați fără mască ș. a. m. d. Cum să vorbești, în materiale publicitare, de amenințările variantei Delta a virusului, cînd oamenii petrec, alimentînd, indirect, visteria statului cu banii cheltuiți la distracție?

            Nu poți invita la prudență cînd microbiștii străini beau și cîntă pînă noaptea tîrziu în centrul vechi al Capitalei. De-acolo vin niște bani – și de pe stadioane – pentru guvern, dar și pentru diverse comisioane. Guvernul e prins la mijloc: pe de o parte trebuie să asigure salarii și pensii, mai ales pensii speciale, iar pe de alta, să prevină efectele pandemiei la nivelul populației. Și să facă nu știu ce cu flacoanele de vaccinuri, care expiră… Ce bîlbă mai mare vrei decît cea legată de vaccinarea tinerilor, a copiilor în special, cînd vezi că unii zic că trebuie vaccinați, iar alții, că nu. Și asta la nivel de specialiști și oficiali, de organisme naționale sau internaționale. Și vine din urmă trecutul, trecutul imediat, cu întrebările lui incomode (la care ne vom referi cu altă ocazie).

            Pandemia a venit ca un șoc și se retrage în coadă de pește. Cu ce învățături, pentru noi, cei care am îndurat-o? Cu ce obișnuințe? Cu ce griji? A fost și ea– cîtă a fost pînă acum – un fel de bîlbă, cu replici denaturate cînd involuntar (din neștiință), cînd voluntar (cu ținte meschine precise)? De fapt, care e succesul înregistrat în lupta cu pandemia? Și cui aparține acesta?