Olimpiu NUȘFELEAN: În căutarea fîntînii

În capitolul 23 din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exuperi, există un dialog dintre Micul Prinț și un negustor, care se desfășoară cam așa:

„- Bună ziua, zice Micul Prinț.

- Bună ziua, zice negustorul.

Era un negustor de pilule perfecționate care diminuau setea. Înghițeai cîte una pe săptămînă și nu mai aveai nevoie să-ți potolești setea.

- De ce vinzi așa ceva?  zice micul prinț.

- E vorba de o mare economie de timp, zice negustorul. Experții au făcut calcule. Cîștigi cincizeci și trei de minute pe săptămînă.

- Și ce faci cu aceste cincizeci și trei de minute?

- Poți face ce vrei...

„Eu, își zice Micul Prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute la dispoziție, m-aș îndrepta liniștit spre o fîntînă...”

            Pentru misteriosul personaj venit de pe îndepărtatul Asteroid B-612, o fîntînă este o curiozitate, dar mai ales o soluție firească. Este firescul existenței. Trăia singur pe planeta lui, avînd în proprietate o floare și trei vulcani, pe care îi curăța zilnic. Se temea că pe planeta lui ar putea crește boababi, care să-i copleșească locul traiului, sperînd să găsească o oaie care să mănînce puieții de boababi. Vizitează mai multe planete, mai multe lumii, dar nu este încîntat de ceea  ce vede. Dar găsește firească prezența unei fîntîni, cu apa căreia să-ți astîmperi setea. O face alături de „autor”, de narator, cu care va sta la poveste, dar povestea cea mai interesantă este a lor, în relatarea naratorului. O asemenea poveste se inițiază mai ales în vecinătatea fîntînii – atracție și finitudine, potolire a setei, loc în care, de altfel, se găsește și soluția întoarcerii Micului Prinț la el acasă.

            Dar oare noi, cei crescuți în această civilizație a triumfului tehnic, ce am alege, pilula sau fîntîna? Soluția științifică, aliată a confortului, a efortului fizic minim, a facilitării afacerilor negustorești, sau căutarea – cu efort, desigur – a soluției „naturale”, oferite de natură, în conformitate cu ceea ce am trăit pînă acum ca viață? Desigur că vom fi atrași de confortul tehnic, de economie de timp. Vom  cîștiga cele cincizeci și trei de minute, în care să ne delectăm cu un smartphone, cu un job care să ne aducă niște bani în plus, aproape un ceas de savurare a băuturilor într-un bar de fițe. De ce să ne mai potolim setea cu apă, cînd avem pilula salvatoare? Sau varietatea de „sucuri”, unele mai pline de euri decît altele, apele tonice, berea scoasă de la fermentat în vane industriale sau vinurile cu aspect comercial bine etichetat? Dincolo de produsele de încredere.

            Iubim surogatele. Dar nu doar în cazul băuturilor. Ne fascinează „extraterestrul” venit de pe un corp ceresc minuscul, am vrea să-l întrebăm cam ce mai e prin univers, dar el domină prin curiozitatea lui de a vedea noi lumi și prin insatisfacțiile pricinuite de voiajele sale. Află lumi dominate de „obișnuințele” noastre păcătoase. Am vrea să-l vedem sosit cu o navă supersofisticată, autonomă în voiaje interplanetare, dar el răsare între noi, așa, ca din pămînt, și dispare ajutat de o mușcătură de șarpe. Misterios. Dar noi nu dorim mistere, ci dovezi științifice, care să ne facă timpul cît mai eficient. În slujba cui?

            În ciuda unor asemenea evidențe, expresii ale omenescului, ale existenței umane, ale lumii umanizate, ne lăsăm fascinați de tot ce poate să înlocuiască firescul: haine de plastic, ouă de plastic,  băuturi de plastic (termen generic, conotat și denotat deopotrivă), carne artificială, de laborator, sentimente de laborator, procesate prin cine știe ce metode psihiatrice, prin ce ideologii compromise, apă scoasă din fîntîni chimice. Pînă și greierilor le distrugem condiția de cîntăreți fără sîmbrie. Și așa mai departe. Uluitor. Acum nu e vorba de, să zicem, necesitatea de a filtra apa, agresată de tot felul de impurități sau noxe. Deși, în chiar momentul cînd afirm un asemenea lucru, conștientizez că însăși apa, trecută, în natură, printr-un ciclu complet de „purificare”, de-a lungul unor perioade lungi de timp, ca însăși Planeta, stăpînită de noi, e infectată și transformată în surogat chiar de noi. Planeta nu mai e un spațiu confortabil de existență, oricîte vile ne-am construi în pădurile ei defrișate. Oceanul nu mai e ocean sub iahturile scăpate din embargouri, de arestul în porturi, din chingile unor interdicții. Cerul nu mai e cer brăzdat de avioanele de luptă, care sparg vălurile înălțimilor cu rachetele lor terifiante. Omul nu nai e om, răpus de glonțul trimis aiurea în lume, încărcat de o ură „impersonală”, de ură pur și simplu.

Înlocuim nevoia de a bea apă (dintr-o fîntînă) cu nevoia de a bea bere… (în registru trivial), de a beneficia de privilegii care nu ne înscriu în nici o carte a societății firești. Deraierea noastră ne livrează în cel mai fericit caz psihanalizării, dar nimic mai mult, nu examenului de conștiință, care să ne schimbe traseul gîndirii comode. Nu trecem de psihanaliză, în cazul cel mai fericit, nici de stricta înregistrare de presă, ne oprim aici, la diagnostic, dar nu ne angajăm în tratament, care ar însemna o revenire la drumul adevărat, întru adevăr, pe care am putea desfășura „modernizarea”. Ce o fi și aceasta, ne putem întreba privind spre obiceiurile noastre de a ne înscrie în aspirațiile unei societăți pe care nu o mai construim, deliberat și conștient, ci o transformăm într-un mijloc ce strictă folosință, de utilitate personală, în care simțul civic și comunitar, spiritul de constructor al propriei meniri nu mai funcționează.

Economisim timp, înscriși în ritmul unei existențe grăbite, gîfîite, dar pentru care izbînzi?  Modernizarea noastră, înnoirea pentru ziua de mîine,  schimbarea hainei umane se fac într-o ordine greșită, într-un univers greșit, în care reperele de referință nu mai funcționează.  Uluitorul sport al depășirii de sine, în sensul eliminării noxelor care ne afectează trupul și, mai ales, spiritul, nu mai e practicat aproape de nimeni. Nici nu mai știm ce înseamnă acesta. Nu ne întoarce nimeni și nimic atenția de la coșul cu pilule perfecționate.