Prof. Mirela Rus: Veşnicia e un arbore cu flori roditoare care umbreşte altarul numit catedra fiecărei școli

„Timpul este prea lent pentru cei care așteaptă, prea rapid pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc, dar pentru cei care iubesc, timpul este o eternitate.”

            Aceste cuvinte îi aparțin marelui Shakespeare. Este un fel de parafrazare a dictonului latin: „Carpe diem”. Este vorba despre o înveșnicire a vieții, a timpului nostru, încă de aici, de pe pământ. Este o ironie faptul că, fiind copii, ne dorim ca timpul să treacă repede, să devenim adolescenții care iau viața în piept, apoi adulții care nici nu își vor mai da seama cum diminețile se fac seri și zilele nopți. Iar la final, tot timpul ne va oferi răspunsul la întrebările despre sensul vieții.

            Intersectându-ne destinele cu diferiți oameni de-a lungul existenței noastre, ne dăm seama, mai devreme sau mai târziu, că am pierdut clipe prețioase cu unii, dar pe care le-am trăit și recuperat însutit cu alții. Cum poți înveșnici o clipă?! Bucurându-te de ea atunci când o prinzi în brațele inimii tale, deoarece timpul este precum o apă curgătoare pe care nu o poți atinge de două ori, deoarece nu va trece din nou.

            Una dintre „veșniciile” pe care le-am așezat în cămăruța sufletului meu și o voi păstra acolo pentru totdeauna o reprezintă îmbrățișările a două fetițe din clasa a VI-a pe care le-am primit a doua zi din acest an școlar. Și spun asta, deoarece fetele fac parte dintr-o clasă pe ai cărei elevi am avut plăcerea să îi însoțesc pe cărările cunoașterii anul trecut școlar. Din motive de organizare a structurii catedrei, anul acesta nu mai sunt profesor la această clasă și m-am gândit cu neliniște și o oarecare emoție cum mă vor privi și judeca niște copii din acea clasă care s-au apropiat mult de sufletul meu și sentimentul este reciproc. Un adult, când se simte părăsit sau e supărat, te evită sau te judecă. Fetițele acestea mi-au dat o lecție dumnezeiască de iubire necondiționată, în momentul când, nerostind niciun cuvânt, au venit spre mine și mi-au oferit cea mai caldă îmbrățișare; fără întrebări, fără acuze, fără explicații, doar bătăile inimilor lor care spuneau totul, mărturiseau aceeași afecțiune și prețuire. Cu lacrimi în ochi, am reușit doar să rostesc: Sunt aici și voi fi pentru voi ori de câte ori aveți nevoie de mine!

            Fiind încă în pragul noului an școlar, îmi vine în minte un pasaj din „Micul prinț”, de Antoine de Saint – Exupery, în care Micul Prinț o cheamă pe vulpe să se joace cu el, însă aceasta refuză, spunând „că nu este îmblânzită”. Vulpea explică ce înseamnă aceasta, adică „a-ți crea legături”. Fiecare poate da acestei expresii o conotație diferită, însă toate vor duce în același punct: acceptarea celuilalt, iubirea necondiționată.Ori, despre acest lucru vital, vulpea spune că este dat uitării din ce în ce mai mult. Oamenii sunt atât de diferiți, încât, aparent, nu văd niciun motiv pentru care ar putea avea nevoie unii de ceilalți. „Îmblânzindu-se” unii pe alții, cu răbdare multă, vor ajunge unii mai aproape de ceilallți, până când pașii unora vor chema pașii celorlalți. „Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim”, spune vulpea, „iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic”. Ei le vor pe toate de-a gata....Micul Prinț, pe măsură ce se lăsa „îmblânzit”, își amintea de o floare ce l-a îmblânzit cândva....

            Fiecare are floarea sa, florile sale, grădina sa, pentru care este răspunzător. Iar timpul petrecut cu floarea sa o face pe aceasta și mai frumoasă, și mai prețioasă. Frumusețea florii îți bucură ochii, însă acuratețea și gingășia ei o vezi cu inima. Ochii nu pot pătrunde atât de adânc ceea ce limpede vezi doar cu inima.

            Și precum repeta Micul Prinț ca să nu uite, „eu sunt răspunzător de floarea mea..”, pentru a gusta din veșnicia clipei.....