Olimpiu Nușfelean: Disecare fără refacere

Reiterînd o afirmație dureroasă rostogolită prin opiniile scriitorilor despre condiția literaturii actuale, s-ar părea că, azi, nu se mai citește. E vorba de lectura cărților de literatură, căci, de altfel, se citește destul de mult, cum ar fi reclamele publicitare la mașini și cosmetice, ca să nu mai zic la medicamente, rețetele culinare, schimburile de mesaje de pe telefon, prostia de pe fețele unor decidenți ș. a. m. d. Trăim, cum spuneam și cu alte ocazii, într-o lume a imaginilor ce trebuie traduse mereu, prin actul citirii. Chiar cu multe și mari greșeli de traducere. Școala cultivă tot mai greu cultul lecturii. Generațiile mai vechi de lectori sînt dezamăgite tot mai tare de generațiile de tineri care ignoră folositoarea zăbavă asupra cărților. Nu se citește, dar se publică mult, în ediții atît de frumoase încît ești tentat să le cumperi doar pentru a le avea, la vedere, în bibliotecă. Se dau premii literare la nivelul Oscarurilor din lumea filmului. Și atunci? Nu se citește în comparație cu ce? Cu perioada de dinainte de `89? Butonînd tv-ul, mi-a fost dat… să dau peste mărturisirea unui sociolog (persoană isteață, de altfel) care afirma că înainte de Revoluție nu se putea citi deoarece nu se publicau cărți demne de interes. Oare? Nu vreau să comit elogii partizane, departe de mine un asemenea gînd, dar am putea avea în vedere măcar colecțiile dedicate romanului sau eseului de Editura Univers, sau bibliotecile unor ambasade, unde găseai literatură străină, cu acces la raft sau prin corespondență… Cine avea/ are ochi de citit putea și poate citi.
Îmi vine însă în minte reticența cuiva care privea literatura ca producătoare de tristețe, prin scormonirea insistentă a sufletului încărcat de durere. Păi dacă sufletul este îndurerat, mereu, asaltat de marile întrebări ale existenței, ce poți face? Numai că literatura scormonește, asanează rana și o vindecă, înfășurînd-o în sublim, într-un sentiment care se ridică deasupra precarului și inutilului. Dă sens trăirii, o duce spre un liman. Așa cum nu fac alți „operatori” – nu medicii – intervenind constant și neapărat pe cordul deschis al omului din cetate.
Evităm tristețea și disperarea din literatură, dar nu ne ferim prin nimic de disecarea făcută asupra existenței (noastre) de actanți iresponsabili, care mînuiesc cu cinism, în prezențe spectaculoase și goale de sens, bisturiul propriilor interese. Presa scrisă (și online) și tv-ul, dar și discuțiile nonformale angajate cu diverși parteneri de dialog ne aduc în fața ochilor exercițiul dizgrațios al disecțiilor puturoase efectuate pe cadavrul politic al traiului comun de eroii negativi reprezentați cu asupra de măsură de cei care întorc lumea cu susul în jos, aducînd-o fără discernămînt la nivelul lor de aspirații. Asistăm, uneori cu falsul sentiment că ne implicăm în problemele abordate, la acest spectacol jalnic al maltratării existenței noastre, fără să decelăm în noi care ar fi reacția firească și adevărată pe care să o afirmăm în comportamentul nostru, civic și nu numai. Îndurăm mirosul cadavrului disecat cu intenții imunde fără reacții adecvate și ne ferim de introspecția literară, care ar putea fi benefică găsirii unui drum spre adevăr și spre aerul proaspăt al înnoirii sufletului și comportamentului social.
Făcînd cîndva referire la setea noastră de lumină, mergeam, eu, cu gîndul la o scrisoare, din 1904, a lui Franz Kafka către Oskar Pollak, fost coleg de clasă și istoric de artă ceh, în care vorbea despre efortul omului pentru a-și învinge greutățile și mai ales de situația în care, provocîndu-și el însuși niște greutăți, aducînd – singur – peste el întunericul, îi e mult mai greu să se lepede mai apoi de acesta, să înlăture o greutate pe care și-a provocat-o în mod autonom, decît ar fi fost provocată de altcineva. În primul rînd, sîntem primii autori în a ne abandona în mrejele nefericirilor, situație pe care nu o conștientizăm suficient și întotdeauna, grijulii în a nu ne obosi să avem reacții. Conformați… conformismului.
În scrisoarea pomenită, scriitorul care a influențat atît de mult modernismul își mărturisește credința despre carte astfel: „Mi se pare că ar trebui să citim doar cărți care te mușcă și te ustură. Dacă cartea pe care o citim nu ne trezește cu un pumn în cap, ce rost are să o citim? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrieți? Doamne, am fi la fel de fericiți dacă nu am avea cărți și cărți care ne fac fericiți, am putea, eventual, să le scriem noi înșine. Pe de altă parte, avem nevoie de cărți care să acționeze asupra noastră ca o nenorocire de care am suferi foarte mult, ca moartea cuiva pe care îl iubim mai mult decât pe noi înșine, de parcă am fi proscriși, condamnați să trăim în păduri departe de toți oamenii, ca sinucidere — o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Asta cred eu.”
O carte care ne mușcă de suflet?! Cum ne mușcă, de altfel, minciunile care vin peste noi zilnic debitate de plagiatorii senini ai metodelor de a ne face nefericiți? Căci, vedeți și dumneavoastră, mai avem cîte ceva, mai primim cîte un amărît de adaos la salariu sau la pensie, am putea zice uneori că sîntem mulțumiți… Da, mulțumiți, dar în adîncul inimilor, nefericiți. Și totuși, nu îndurăm mușcătura unei cărți, care își închide sanogen filele peste trăirile noastre, dar îndurăm mușcătura continuu sîngeroasă a lătrătorilor politici care își păzesc cu cruzime ciolanul. Asistăm impasibili la o disecare publică a cadavrului actualității fără să se realizeze o refacere, fără soluții întremătoare. Și nu doar în această direcție a vieții diurne. Deși, în această atmosferă nefericită, printr-o proliferare a veleitarismului, oameni anonimi apelează la scrisul propriu ca să dobîndească, prin efort artistic, o minimă mulțumire sufletească… Însă, cu toate cîștigurile materiale, în adîncul sufletului tuturor, în interiorul necercetat crește marea înghețată a nefericirii, pentru care nu știm să alegem uneltele care să ne ajute în sfărîmarea ei.