Literatura ca formă de a privi lumea

Se poate spune fără tăgadă că nucleul ideatic al recentului volum de eseuri al lui Olimpiu Nușfelean („Să furi raiul cu ajutorul cuvîntului”, Editura Charmides, Bistrița, 2015) consistă în problematica creației și a creatorului în raport cu lumea. Astfel că, de cele mai multe ori, încercările scriitorului de a desluși rosturile existenței sunt cele ale scriitorului ce încearcă prin scris să-și deslușească propriul loc în în lume, dar și felul în care cititorul interacționează cu opera.
Poziționările autorului, debarasate de rigori teoretice, îi permit să se plimbe în voie prin hățișul realităților contemporane și chiar să lase să transpară un foarte atent voalat (auto)didacticism. Interogându-se în legătură cu rosturile scriitorului și a cărților sale în lume, eseistul ne propune un demers dual. Își asistă cititorii în propriile interogații față de actul lecturii, în raportarea propriului eu la operă, dar nu în ultimul rând, îi permite lectorului însuși să se poziționeze în locul privilegiat al scriitorului pentru a asista la spectacolul relațiilor dintre literatură și lume/cititori. Un adevărat joc de oglinzi în care scriitorul face schimb de locuri cu cititorul și invers.
Fără a cădea în păcatul unui retorism steril sau al clișeizărilor de tot soiul, Olimpiu Nușfelean abordează într-o manieră proprie, lirică în anumite privințe, anumite aspecte ale realității despre care se vorbește des, dar cele mai multe ori fără noimă sau finalitate. Politică, istorie (nu doar literară), învățământ, toate sunt tratate aici nu de puține ori în chip deosebit de interesant. Vorbind despre neajunsurile politicienilor bunăoară, eseistul remarcă incisiv incapacitatea acestora de a „acționa” și mai ales apatența lor înspre „reacții”, fapt ce implică, desigur, o inabilitate bine cunoscută a lor de a planifica și a acționa conform unui program coerent.
Compus din cinci capitole, volumul „Să furi raiul cu ajutorul cuvîntului” conține la final o Addenda cu titlul elocvent „Privire literară asupra politicii”. Aici sunt incluse câteva note aforistice ale autorului în ceea ce privește politica și relația sa cu literatura. Iată, spre exemplu: „Răzbunarea cuvintelor: ori de câte ori sînt folosite la conturarea chipului unui om politic, se transformă în limbă de lemn.” (p. 207)
Dar aspectele cele mai des tratate în volumul de față sunt, după cum spuneam, legate de teoriile creației și ale receptării acesteia. Vom găsi dezbătute aici idei ce provin din teoria literaturii, din sociologie, istorie literară, psihologia creației etc. Vorbind, de pildă, despre „cititorul ideal”, eseistul nu poate să nu își întoarcă pentru o clipă privirea înspre sine: „(...) trebuie să mă întreb ce fel de cititor sînt, totuși, eu. Unul care citește să învețe cum să scrie? Unul care vrea să vadă despre ce să nu mai scrie? Unul care citește ca să spună altora – suprem orgoliu – ce să citească? Unul care citește din pură plăcere sau dintr-un viciu pe care nici nu știe cum să-l definească?” (p. 9)
Interogația redată mai sus definește, cred eu, maniera în care eseistul/lectorul Olimpiu Nușfelean își clarifică raporturile cu literatura. Putem vorbi aici despre o dualitate esențială și rodnică în același timp a propriei poziționări: atât ca cititor, cât și ca scriitor. Și, chiar dacă poziția lectorului primează în acest volum, ambele tipuri de raportare au un punct comun ce plutește deasupra fiecărui eseu în parte: pasiunea pentru literatură. Cred că nu greșesc dacă afirm că această carte este un amplu elogiu adus literaturii înseși. Textul care dă titlu volumului se încheie astfel: „Poeții vin cu nostalgia lumii primordiale, a raiului și întrețin, melancolic, această nostalgie.” (p. 149)
Fie că vorbește despre politică, politicieni, presă, educație sau istorie (recentă sau nu), eseistul își organizeasă discursul și argumentația în așa fel încât ele să fie raportate la literatură sau concepte ce provin din teorii literare. Eseul „Politica de povestit”, spre exemplu, este compus din mai multe părți, fiecare cu titlul său. Acestea sunt edificatoare în ceea ce privește cele scrise mai sus. Bunăoară: „‹‹Realismul magic›› al discursului politic”, „Politicianul care trăiește ‹‹literar››” sau „Povestea ca mod de existență politică” iar exemplele de acest gen ar putea continua, ele însumând și ilustrând aici o atitudine auctorială în permanență conectată la universul cărților. Vorbind despre lume, eseistul privește din când în când cu coada ochiului înspre rafturile bibliotecilor.
Dincolo de toate acestea, „Să furi raiul cu ajutorul cuvîntului” este un volum ce ne poate fi de folos în propriile demersuri interogative cu privire la maniera în care privim și descifrăm literatura. Chiar dacă intenția vădită a eseistului este aceea de a-și limpezi felul în care se raportează la cărți și lume, textele ce compun acest volum se încheagă într-un plan secund ca vast exercițiu maieutic, adresat nouă, cititorilor.