Din aventurile unui Sherlock Holmes autohton

Volumul „Noi nu mergem la război” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) conține o serie de povestiri ale autorului Ioan V. Moldovan, el fiind în același timp și debutul său editorial, un debut târziu (dar nu tardiv!). De aspectul acesta putem să ne dăm seama însă și din felul în care sunt aduse în fața cititorului pățaniile procurorului Japonezu: cu nonșalanță, cu un soi de grație riguroasă, economicoasă chiar, aspect ce nu diminuează în vreun fel un anume deliciu cu care sunt parcurse.
Textele din prima parte a volumului sunt într-un fel unitare, ele urmărind personaje comune și sunt compuse într-un registru omogen. Există, fără îndoială, elemente biografice care justifică atât conținutul povestirilor, cât mai ales forma lor. Dacă ne gândim bunăoară la profesia scriitorului, aceea de magistrat, concizia cu care sunt scrise textele este cumva lesne de înțeles. În plus, nu încape îndoială că meseria i-a oferit de-a lungul anilor o sumedenie de subiecte, numai bune de pus în pagină.
Victor Cubleșan, prefațatorul volumului surprinde, printre altele, un aspect care îmi pare esențial într-o primă fază a receptării acestor texte. Este vorba de aspectul de „poante spuse la un pahar” al istorisirilor. Plecând de aici, aș merge mai departe, insistând asupra ecoului pe care acestea l-ar putea avea în mintea cititorului. Vorbind despre astfel de efecte asupra ascultătorului/lectorului, facem deja trecerea de la „istorisirea de terasă”, la literatură. Capacitatea poveștii de a (re)crea o lume reprezintă, desigur, granița dintre „divertisment”, fie el și literar și literatură. Iar „Noi nu mergem la război”constituie un microunivers complex, surprinzător pentru unii dintre noi, cu note când comice, când tragi-comice, totul (insist!) într-o manieră concisă, aproape strictă, fără derapări sau exagerări.
Este neîndoios faptul că sorgintea acestui volum poate fi apropiată în bună măsură biografiei autorului. Acest lucru e parcă mai evident în cea de-a doua parte a cărții, unde se insistă asupra reconstituirii atmosferei, a unei stări de spirit comune. Cu toate acestea, povestirile (și aici revin la prima parte, cu precădere) sunt străbătute de un suflu carnavalesc, grație, în primul rând, personajelor care le populează. Nu întâlnim, cum poate ne-am fi așteptat, o lume decrepită întru totul. Din contră, plecând de la luciditatea senină cu care ni se povestește, până la hilarul situațiilor sau caracterelor, tendința este mai degrabă să ne amuzăm decât să ne posomorâm.Același prefațator spune: „O gură proaspătă de oxigen printre atâtea și atâtea lamentații sau, din contră, edulcorări ale trecutului imediat. Lucid și ludic, universul propus de autor îți permite să descoperi încă un unghi din care poți privi lumea românească de dinainte de 1989.” (p. 9)
Lectorul va constata, deschizând volumul, că este captat de la prima până la ultima pagină. De la dedicațiile întocmite într-o tonalitate șăgalnică. Suntem părtași apoi, la întâmplările la care ia parte procurorul Japonezu și căpitanul Bibi, însoțiți uneori de doctorul legist Petrilă și asistenții săi. Fiecare dintre aceste personaje este/are o poveste proprie, insinuată de-a lungul istorisirilor, sau narată de vreunul dintre personaje, cum este cazul medicului. Sunt personaje senine însă, din multe puncte de vedere, lucide, cărora doar ieșirile bahice le curmă din când în când coerența. Construcția personajului doctorului capătă valențe grave doar din perspectiva zvonurilor, a poveștilor brodate la un pahar pe marginea biografiei sale.
În altă ordine de idei, se remarcă în volumul discutat aici jocul a ceea ce este spus și ceea ce apare doar insinuat. Cu o excelentă stăpânire a mijloacelor scriitoricești, Ioan V. Moldovan reușește, dincolo de precizia și concizia textului, să ne lase să întrevedem alte posibilități narative. Astfel că lapidarității textuale îi corespunde de fapt o îmbogățire a înțelesurilor. Și asta pentru că ni se spune atât cât ar fi nevoie; de acolo, ne descurcăm.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește construcția personajelor. Să luăm cele două personaje, bunăoară. Este clădită o relație de tip Sherlock Holmes/Watson. Dar elementul maieutic este în permanență contaminat și subminat de pozițiile aparent egale și de un soi de boemie care însoțește cele două personaje. Lipsește parcă acea condescendență vădită, englezească în raporturile dintre personajele lui Doyle. În prozele lui Ioan V. Moldovan, atât elementele detectivistice, cât și astfel de tipuri de relații sunt plasate pe un palier secundar. Întrevedem, cu alte cuvinte, potențialul de roman polițist al textului, sau ghicim în Japonezu un posibil Sherlock Holmes însoțit de loialul său asistent, dar nimic mai mult. Eforturile narative, repet, sunt canalizate înspre evenimentele aduse în fața cititorului, urmând ca acesta să își facă de unul singur o imagine de ansamblu, să ajungă la concluzii proprii.
Drept pentru care, aș spune că volumul acesta nu este nici roman polițist (deși, un mic roman ar putea fi...), nici demers de reconstituire a unei perioade din istoria noastră recentă, cu atât mai puțin un volum autobiografic. Cred, înainte de toate acestea, că „Noi nu mergem la război” este pe undeva un volum de atmosferă, bine scris, cu un ritm bun, oferind lectorului o lume inedită, fermecătoare, captivantă. Un volum numai bun de citit într-o după-amiază călduroasă de concediu.