Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari

Scrisul la Marin Mălaicu-Hondrari pare să reprezinte un demers ce conține o dublă semnificație. Actul scrierii în sine este mai întâi o manieră de a reda existența într-o formulă tensionată, încărcată de sinceritatea apăsătoare a mărturisirii. Astfel că atunci când vorbim despre proza autorului, nu se poate să nu o apropiem din unele puncte de vedere actului poetic. Textele narative ale acestuia conțin importante elemente poetice, elemente recognoscibile în însăși structura funciară a demersului narativ. O semnificație existențială, așadar! Dar aceasta nu exclude un alt aspect, definitoriu pentru receptarea textelor scriitorului. Este vorba de caracterul livresc al acestora. Astfel că se poate vorbi în proza lui Marin Mălaicu-Hondrari atât de existențializarea literaturii, cât și de literaturizarea vieții, de o trecere a acesteia printr-o sită a ficțiunii și a proceselor specifice actului scrierii ca formă de mărturisire.
De altfel, eu cred, acum că am citit și „Apropierea” (Marin Mălaicu-Hondrari, „Apropierea”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2014), că farmecul prozei autorului constă înainte de toate în felul elegant și firesc în același timp în care nu permite textului să se îndepărteze de literatură, de livresc. Și nu vorbesc de simple referințe ce pot apărea în romanul discutat aici. Ci de maniera de a privi viața a personajelor, un soi de boemie asumată, specifică individului care își trăiește viața prin literatură și își asumă cărțile citite în mod existențial. În fond, ceea ce pare să lege într-un fel sau altul destinele tuturor personajelor din roman sunt tocmai cărțile.
Roman lucid, limpede, încărcat de tensiuni inefabile în același timp, volumul conține în paginile sale substraturi care îi facilitează lectorului jocuri imaginative, conexiuni de idei, recunoașterea unor referințe livrești etc. Descendent al realismului magic sud-american din anumite puncte de vedere, Marin Mălaicu-Hondrari caută în mod deliberat apropierea de existență într-o manieră aproape mistică, utilizând forma (implicată) romanescă a notațiilor la persoana I. Evenimente, gesturi, imagini, obiecte în aparență lipsite de importanță conduc personajele înspre introspecție, înspre descoperirea unor semnificații grave, cu implicații dintre cele mai consistente în fondul sufletesc al acestora: „În ultimele două zile Adrian nu dăduse niciun semn, poate și de aceea m-am bucurat atât de tare la găsirea mănușilor. Era o veste de la el. Câteva ore am umblat prin casă cu mâinile înmănușate.” (p. 105) Astfel că povești care debutează cumva simplu sunt apoi deturnate, primind semnificații nebănuite, făcând concurență realului.
„Apropierea” este, spuneam, un roman al boemiei asumate înainte de a fi roman de dragoste (povestea celor trei prieteni, rătăcitori în felul lor, este elocventă în acest sens…). Roman al rătăcirilor prin lume și al marilor căutări de sine, acesta este un roman al vieții înseși în ultimă instanță. O carte intensă, dar care se și citește cu intensitate!
Andrei, poetul rătăcitor, îndrăgostitul exilat, cel ce face naveta între Spania și România, pare să fie personajul reprezentativ pentru ceea ce-și propune să ilustreze autorul în volum. Las aici deoparte legăturile ce pot fi făcute cu biografia scriitorului, legături în permanență deturnate în roman prin trecerea poveștii prin lentila ficțiunii. Însă tensiunea existențială cu care sunt notate trăirile acestuia se datorează implicării intense din punct de vedere narativ. Autorul „îl povestește” pe Andrei ca și cum l-ar trăi.
Sigur, nu mai puțin implicat este actul scrierii (al mărturisirii, mai corect spus) în cazul celorlalte personaje. Cu mențiunea că scriitorul este suficient de abil și matur din punct de vedere narativ pentru a instaura în text diferențe de tonalitate și chiar stilistice între manierele de a scrie a tuturor personajelor-narator ce apar.
Dar rătăcirea aceasta, în aparență fără noimă a personajelor și îndepărtarea pe care și-o asumă, nu face altceva decât să-i apropie din multe puncte de vedere. Poveștile lor se îmbină, se continuă, se completează una pe cealaltă. Intrând în cafeneaua unde se întâlnea cu The Great, Dana observă că „La o masă din apropiere, o femeie cu părul fascinant de negru scria foarte repede pe un laptop.” (p. 151). Iar femeia aceea, cititorul știe deja acest lucru din notațiile altor personaje, este María, femeia de care este îndrăgostit Adrian. Iar în momentul acela, ea conversează pe laptop cu Adrian însuși. Astfel de exemple de puncte comune ale poveștilor pot continua. Ele îi întăresc impresia lectorului că lumea din roman este mai mică decât am fi tentați să credem. Și mai ales, îndepărtarea celor trei prieteni îi apropie cumva și mai tare.