Metafizica fumului de țigară

Nu cred să fie întâmplătoare apariția recentului roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari („Războiul Mondial al Fumătorilor”, Editura Polirom, Iași, 2015). Mă refer aici la contextul social, la tendința de a legifera izolarea fumătorilor din spațiile publice. Dar nici nu consider că volumul este un răspuns, o reacție scriitoricească la aceste evenimente. Știu însă că există pasaje în proză pe care orice fumător veritabil le va citi cu un soi melancolie sporită. Pot spune aproape cu certitudine că altfel va fi privită și primită această carte de către fumători, chiar dacă nu aceasta este miza ei.
Se poate spune că „Războiul Mondial al Fumătorilor” este un pas semnificativ pe care autorul îl face înspre narațiunea autentică, înspre povestire. Accentele lirice, „poezia” textului prozodic este pus de-acum în slujba poveștii. Chiar dacă, așa cum ne-a obișnuit, scriitorul își învăluie textul într-o aură imperceptibilă de mister. L-aș apropia în această privință de prozatorii sud-americani.
Este, așa cum putem citi pe coperta a IV-a, destul de greu să stabilim care ar fi tema esențială a romanului. Constatăm că diafanul fumului de țigară este în strânsă legătură cu misterul feminin, că problematica socială a zilelor noastre (fără să mă refer aici doar la fumători) transpare și ea din text, că pe fondul poveștii se conturează prietenii solide între personaje etc. Dar autorul reușește să-și construiască textul dincolo (sau deasupra) de toate aceste aspecte.
Astfel, conținând toate acestea, romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari se încheagă firesc în jurul libertății înseși (mai mult decât a nevoii...) de a fuma. Nu viciu este aici nicotina, ci un mod de viață, o formă de boemie, de libertate, în cele din urmă. Putem oricând, plecând din punctul acesta să surprindem legăturile (fie ele și poetice) dintre libertatea de a fuma și ideea de libertate la modul cel mai general. Iar umanitatea se împarte în mod subiectiv în două categorii: fumătorii și nefumătorii. „Atunci i-am urât pentru prima dată pe nefumători, pe băgăcioși, pe cei care strâmbă din nas la cel mai slab iz de tutun și cred că, dacă au un fumător în preajmă, au și făcut cancer la plămâni.” (p. 64), notează naratorul.
Dar prăpastia aceasta dintre cele două categorii se lărgește cu atât mai tare cu cât în poveste apar insolita „Lojă Mondială a fumătorilor” și mai ales acea stingheră țărișoară imaginară (utopie, distopie?), Camarile, „stat laic și fumător”. Sigur, locul acesta, condensează într-o manieră demnă de prozatorii sud-americani, ideea de refugiu, de izolare și liniște a fumătorilor. Frază laitmotiv, fragmentul acesta apare în mod repetat în pasajele de text ce fac referire la viața naratorului din Camarile: „Stau lungit în șezlong, beau un whisky și grămăjoara de chiștoace crește în stânga mea pe măsură ce lumina scade.” (p. 6)
În altă ordine de idei, spuneam că farmecul și misterul femeilor din viața personajului narator sunt puternic potențate de această adevărată metafizică a fumului de țigară. Câteva dintre capitolele volumului poartă numele mărcilor de țigări fumate de femeile iubite. Astfel că efortul acesta de a rememora episoade amoroase pare el însuși învăluit de diafanul fumului exalat. Un demers care ar putea cu ușurință fi considerat eminamente poetic, dacă el nu ar fi menit să consolideze în cele din urmă „povestea”, narațiunea. „‹‹Irina, Irina, Irinel. Cât de dragă-mi ești tu, Irinel›› și din plămânii ei moartea mi-a trimis o răsuflare mentolată.” (p. 87)
Capitolelor cărții le urmează în mod invariabil câte un fragment intitulat „Arhiva de fum”. Sunt scurte texte (unele dintre ele amuzante, altele cu tâlcuri și subînțelesuri etc.), scrise aproape toate la persoana I, în care fumători, sau foști fumători, vorbesc despre acest viciu. Iată ce spune de pildă Ioana, jurist: „Duc țigara la gură și o aprind între buze. În timp ce o aprind, ating cu vârful limbii capătul dintre buze, îmi place să simt gustul acela dulceag și ușor pișcăcios, apoi trag primul fum și fumul cald îmi umple gura. De ce tăceți?” (p. 88)
În cele din urmă, se cuvine să menționez că scriitorul însuși comprimă întreaga atmosferă a volumului într-o frază ce-i aparține peruanului Julio Ramón Ribeyro, a cărui povestire Constantin o va traduce: „Fără să fi fost un fumător precoce, de la un moment dat, povestea vieții mele se confundă cu povestea țigărilor mele.” (p. 135) În jurul profunzimii acestui adevăr se va învârti existența personajului (și a personajelor) din romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari.