Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Falsul roman poliţist al lui Marin Mălaicu-Hondrari

Vasile Vidican

Se va mai scrie mult pe marginea romanului lui Marin Mălaicu-Hondrari, „Lunetistul” (Editura Polirom, Iași, 2013). Și se va scrie pe bună dreptate. Este genul acela de roman pe care-l citești alene, afundat în fotoliu, cumva intrigat, dar într-o stare spirituală de alertă inefabilă. Genul acela de carte care te incită la clarificări post-lectură, care stârnește idei, amintiri (acolo unde este cazul)… rânduri așternute pe hârtie.
Lăsând la o parte diferitele referințe livrești (limpezi sau insinuate doar, în text) ce apar în roman, referințe ce întrețin fără îndoială starea de alertă pomenită mai sus, „Lunetistul” este o carte seducătoare și incitantă în același timp. Îmbinarea aceasta între specii, genuri, abordări prozodice îi propun cititorului un soi de hățiș textual în care își croiește aproape de unul singur drum. Falsul roman polițist, sau de aventuri este presărat cu pasaje de destăinuiri lirice, cu frânturi de imagini, totul învăluit de o atmosferă misterioasă, melancolic-depresivă (specifică literaturii sud-americane), o lumină difuză prin care pot răzbate molcom gândurile, temerile, obsesiile personajelor sau ale autorului însuși.
Romanul discutat aici iese în evidență în primul rând prin inteligența cu care este scris (temă, poveste, compoziție, ritm narativ, etc.). Inteligență ce se datorează faptului că autorul mizează în cartea aceasta cu multă îndemânare tocmai pe inteligența, pe iscusința lectorului. Elocvente în acest sens sunt acele „Fotografii pe care aș fi vrut să le am” ale lui Constantin, frânturi de imagini pe care cititorul le va utiliza la recompunerea poveștii în sine. Sau, ca să utilizez ideea unuia dintre personaje, lectorului îi sunt oferite imaginile (filmului de suspans), nu și muzica de fundal însă.
Cu toate acestea, deși vorbim despre un teritoriu delicat al prozei, acela al ruperii, al fragmentării textului , al inserțiilor, este greu să sesizăm în „Lunetistul” pasaje forțate, treceri bruște care să creeze impresia artificialului. Pe lângă aerul de veridicitate misterioasă pe care îl emană textul în sine, putem vorbi despre o certă maturitate prozodică la Marin Mălaicu-Hondrari. Pasaje de narațiune așezată, concisă, seducătoare datorită simplității cu care ele redau povestea sunt îmbinate într-un mod surprinzător de natural cu fragmente de jurnal ale Cristinei, fragmente de un lirism sfâșietor, lipsit de inhibiții, poetice de-a dreptul pe alocuri, sau cu bucățile de imagini menționate mai sus, fragmente care pe lângă rolul de părți ale „story-ului” constituie o importantă sursă de simboluri, imagini-oglindă le-am putea numi, deoarece ele par să vină dinspre text pentru a se răsfrânge în continuare asupra acestuia, scurte dar intense puncte de reper, posibile surse de povești adiacente. Conexiunile directe cu arta fotografică sunt evidente.
Deși tonalitatea romanului în totalitatea sa pare să fie una lirică (o predispoziție permanentă a naratorului de a sonda, de a crea punți între ceea ce se petrece în exterior și gândurile personajelor, interiorul acestora așadar), nu se poate să nu remarcăm o oarecare vervă, o cursivitate cumva alertă a narațiunii. Episodul întâlnirii dintre Constantin și copilul Carlos, viitorul scriitor: „Carlitos s-a strecurat în ascunzătoare, iar Constantin i-a prins brațele, i-a strivit buzele cu cotul, obligându-l să-și descleșteze dinții și i-a îndesat cotul în gură, ca pe un căluș, gândindu-se că poate era un copil-capcană, (…), dar copilul pe care îl imobilizase tremura ca varga și îi dăduseră lacrimile, poate de spaimă, poate de durere, ori și de una și de alta și i s-a făcut milă de el (…).” (p. 13)
Dar nici pasajele romanului mai lirice nu sunt scutite de această fervoare a spunerii ce pare să constituie un element esențial în felul în care vede Marin Mălaicu-Hondrari literatura. Fragmentele obsesive, isterice uneori din jurnalul Cristinei par și ele străbătute pe alocuri de aceeași curgere accelerată. Nevoia de a spune, de a spune cât mai mult a personajelor reprezintă aici o formă a crizei, a inadecvării acestora, a dramelor lor existențiale. Își vorbesc direct sau indirect unii altora ca și cum ar vrea să scape de ce au pe suflet, pentru a se elibera într-un mod cumva furibund de imagini, gânduri, amintiri care îi obsedează.
În ciuda aparențelor (copertă, titlu, etc.), „Lunetistul” nu este o carte de duminică, ca să folosesc sintagma unui mare critic literar, ci o carte care, solicitând inteligența cititorului, îi oferă acestuia întru descifrare un microunivers populat de oameni frământați de idei, obsesii, crize. Crize ce îi vor însoți pe tot parcursul romanului, până în punctul final, cel al volatilizării ființei, despre care vorbește alter-ego-ul scriitorului, Carlos Murillo Ponti.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5