Un debut remarcabil

A apărut, luna trecută, la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, volumul „Itinerarii critice” de Vasile Vidican. Cu o prefaţă de Andrei Moldovan, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud (SSBN). Cartea marchează debutul editorial (absolut remarcabil!) al unui critic care a ucenicit, cu folos, în anii studenţiei sale (Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia), la „Discobolul” lui Pantea, revistă cu blazon, iar în prezent face, alături de Andrea Hedeş, critică de întâmpinare la ”Răsunetul cultural” (al SSBN), care apare sub egida Filialei Cluj a USR. Sunt comentate aici 19 cărţi de proză, eseu, memorialistică, jurnal, critică literară, monografie. Discursul său critic ar putea fi exprimat prin trei cuvinte: simplitate, rafinament şi profunzime. Un discrurs care satisface, mă grăbesc să adaug, atât exigenţele cititorului de rând, cât şi pretenţiile de excelenţă. Judecata de valoare a lui Vidican se întemeiază - fără nici o derogare! - pe un dublu principiu: estetic şi moral.
Fiecare cronică are "povestea" ei, fiecare cronică e o "poveste" în sine, care se citeşte cu plăcere şi viu interes, căci cronicarul, pe lângă spiritul său analitic-aplicat, este înzestrat şi cu har stilistic. Iată un prim exemplu: „Am recitit în Postul Crăciunului fragmente largi din jurnalul lui Ioan Pintea (Proximităţi şi mărturisiri, n. n.). Nu pentru că ar fi neapărat o lectură adecvată acestei perioade a anului, ceea ce şi este, ci pentru că am constatat că există în cartea aceasta ceva care îmi scapă, ceva ce nu izbutesc să cuprind pe de-a-ntregul.
Aşa că mă urnesc anevoie să scriu. O fac cu intenţia unică a celui care a citit ceva şi plăcându-i, poate chiar marcându-l, aşterne câteva rânduri pentru a-şi limpezi impresiile, gândurile, opiniile.”
Atunci când Vasile Vidican are o altă opinie decât cea a confraţilor săi, o spune deschis, fără complexe şi ezitări: „S-a scris despre absenţa livrescului, îndepărtarea literaturii de literatură, în volumul de faţă (romanul). Eu cred că aceasta este una dintre mizele noii literaturi. Detaşarea textului de patosul livrescului, scrierea cât mai apropiată de spunere şi, implicit, de trăire”, afirmă criticul despre romanul Agenţia de Cristian Ardelean (Cartea Românească, 2013).
Nu de puţine ori, autorul acestei cărţi detectează, în lecturile comentate, detalii, nuanţe care scapă din vedere altor critici: „Din nou, nu se poate să nu observăm cheile noi de lectură care ni se pun la dispoziţie. Poeme despre care cu prea mare uşurinţă s-a susţinut că ar fi „minore” sunt puse într-o altă lumină, aceea a punerii marilor adevăruri, a miturilor la îndemâna cititorului, apropiindu-i-le.” (Andrei Moldovan „Coşbuc sau lirismul pragurilor”).
Apropos de “falsul roman poliţist” - “Lunetistul” - al lui Marin Mălaicu Hondrari, cronica lui Vasile Vidican este ea însăşi una de atmosferă: „Falsul roman poliţist, sau de aventuri este presărat cu pasaje de destăinuiri lirice, cu frânturi de imagini, totul învăluit de o atmosferă misterioasă, melancolic-depresivă (specifică literaturii sud-americane), o lumină difuză prin care pot răzbate molcom gândurile, temerile, obsesiile personajelor sau ale autorului însuşi.”
Analizând volumul „Un om fără aripi” al poetului-prozator Olimpiu Nuşfelean, criticul îşi surprinde lectorul cu observaţii neaşteptate şi de fină nuanţă. Să exemplificăm: „Pentru Olimpiu Nuşfelean proza nu reprezintă o pauză, o suspendare a poeziei. Găsim, parcurgând antologia de povestiri a scriitorului, o intensă apropiere de metaforă, de discursul specific mai degrabă poeziei, o tendinţă permanentă de a mistifica realul, plasându-l adeseori în planul oniricului şi chiar al fabulosului. Proza scurtă a scriitorului bistriţean se distinge astfel printr-un soi de coabitare a felului poetic de a privi şi reda lumea cu cel specific prozei.”
În „Profetul de la Duba” de Virgil Raţiu, Vasile Vidican descoperă asociaţii subtile, imaginează scenarii inedite, aflându-se el însuşi într-o secretă complicitate cu lectorul provocat: „Sigur, într-o formă cât se poate de voalată, aşa cum spuneam, autorul nu face altceva decât să pună în lumină ridicolul, provincialismul, meschinul, degradarea umanului. Dar maniera aceasta gravă, seacă, placidă pe alocuri, din care nu putem omite vagi tendinţe poetic-narative, este cea care dă savoare textului.” Cu alte cuvinte, despre umor, cu gravitate!
Un comentariu plin de miez şi nuanţat este şi cel al romanului "Gradele de comparaţie" de Icu Crăciun (un maestru al banalului semnificativ, dacă mi se îngăduie!), în care putem citi: "Înstrăinarea individului într-o societate (ante- sau postdecembristă!) marcată de absenţa sau deteriorarea valorilor este, fireşte, aceeaşi pretutindeni. Cu diferenţă de nuanţă. Iar inadecvarea şi alienarea (evidentă sau doar insinuată în text) cu care personajele lui Icu Crăciun trăiesc schimbările sociale ce le vor afecta într-un fel sau altul existenţa par şi ele specifice unei orânduieli care îşi supune indivizii unei permanente stări de tranziţie. O tranziţie aparentă însă, căci schimbările esenţiale, cele de fond, nu se produc.” Şi exemplele ar putea continua, dar musai, din raţiuni bine cunoscute, să ne oprim aici. Nu înainte însă de a menţiona şi numele autorilor comentaţi de V. V. dar care n-au fost pomeniţi, aici, de noi: Al. Th. Ionescu, Mircea Prahase, Gheorghe Crăciun, Radu Sergiu Ruba, Radu Ţuculescu, Dan Rebreanu, Iacob Naroş, Alexandru Cristian Miloş, Mircea Daroşi, Iorgu Gălăţeanu şi semnatarul acestei recenzii.
În fine, cartea lui Vasile Vidican este, prin conţinut şi o rafinată ţinută grafică, un eveniment editorial. Marca „Şcoala Ardeleană”. Editura lui Vasile George Dâncu!