Despre voluptățile criticii de întâmpinare

Andrea Hedeș a devenit pe parcursul a doar șapte ani una dintre vocile importante și impozante ale literaturii de azi. Fără a pune la socoteală eforturile manageriale necesare înființării unei edituri și a unei reviste literare, este suficient să menționăm volumele sale pentru a ne face o idee despre amploarea interesului autoarei pentru fenomenul literar și, în consecință, a manifestării acestui interes în creația proprie.
Fără îndoială, volumul „Celei mai frumoase. Șapte ani de recenzii” (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2018) constituie o bornă a traseului biobibliografic al Andrei Hedeș. El însumează cronicile de întâmpinare din acești șapte ani, ilustrând pe deplin migala cu care autoarea, din postura criticului literar în acest caz, se apropie de cărți, revelându-le detaliile și înțelesurile mai puțin accesibile lectorului neavizat sau grăbit.
Urmărind felul în care sunt construite opiniile critice, constatăm, dincolo de limpezimea gândului expus pe marginea cărților comentate, acuratețea și justețea evaluării, precum și un soi de pioșenie față de volumul deschis pe masa de lucru. „Întâmpinarea” pe care o face Andrea Hedeș volumelor stă tocmai sub semnul acestei smerenii senine. Astfel că nu sunt deloc întâmplătoare cuvintele autoarei din scurta prefață: „Redusă la cîteva cuvinte, activitatea de cronicar literar înseamnă să tai lemne și să cari apă de la fântână, ca în povestea zen. Spațiul în care trebuie imaginată povestea este însă Purgatoriul lumii literare. Recenzorul poate rămâne captiv aici, fără a urca în cercurile de lumină și întuneric ale lumii scriitorilor, lume în care este inclus cu indulgență.” (pp. 5-6) (Ca o remarcă, autoarea acestor rânduri a reușit cu grație să traverseze limitele cercurilor la care se face referire, volumele sale de versuri fiind martori consistenți și credibili în această privință.)
Sunt cuvinte ce emană multă modestie, firește. Este aceasta o lecție ce trebuie a fi învățată înainte de orice în îndeletnicirea de cronicar literar. De-abia din acest punct se poate construi o viziune critică, un orizont larg. Pentru că el, punctul la care fac referire, își are sorgintea în dragostea pentru literatură, fără de care, în mod inechivoc, actul critic devine lipsit de noimă și semnificație, sterp, în cele din urmă.
Și poate tot acestei smerenii despre care vorbeam i se datorează savoarea actului critic, unanim apreciată în cazul textelor Andreei Hedeș. Voluptatea lecturii este însoțită invariabil de o acută plăcere a scrisului pe marginea cărților parcurse. Astfel că actul critic capătă valențe literare el însuși, autoarea izbutind să-l transforme într-un spectacol în sine. Fapt cu atât mai plin de semnificații, cu cât el nu este construit independent, ci în permanență racordat la esența textului comentat.
Limbajul critic primește astfel carnație, plasticitate, frazele sunt irizate, receptarea textelor constituind prilej de însăilare a unui nou construct estetic. Scriind despre un volum al lui Constantin Rupa, bunăoară (exemplul este cu adevărat ales la întâmplare, fiecare pagină din volum fiind ilustrativă în acest sens), autoarea afirmă: „(...) Constantin Rupa uzează de toate uneltele pietrarului, de la dalta și pana de fier la ciocanul de spart, lucrând în carnea poemului, cioplind idei, dantelând cuvinte, șlefuind incantații, ritmuri interioare. Unele poeme ajung astfel să aibă un aspect aproape de polisare, altele sunt voit închegate încât cititorul să pipăie loviturile daltei, unele au trup scobit de rocă dură, altele din griuri subtile, din roz sfielnic ori albul sfidător al marmurei.” (p. 108)
Tocmai acestui aspect (important și definitoriu din anumite puncte de vedere pentru maniera în care scrie Andrea Hedeș despre literatură) i se datorează afirmația pe care am făcut-o cu altă ocazie, completând comparația cronicarului cu cel care „taie lemne și aduce apă de la fântână”: Andrea Hedeș nu face doar aceste lucruri, ea mai aduce și câte un buchet de flori în casa aceasta care e literatura.
Nu în ultimul rând, se cuvine a fi remarcată fina erudiție a comentariilor adunate în acest volum. E un fapt interesant însă; departe de a ostenta, trimiterile la alți autori completează firesc și rafinat comentariul, fără a epata. Nu de puține ori, cronicile debutează cu astfel de referințe, menite în primul rând să ațintească reflectoarele asupra a ceea ce se va dovedi esențial în cartea la care se face referire. „«Un Rebreanu hăituit» este o carte oglindă. Nu o «oglindă purtată de-a lungul unui drum» ci o oglindă așezată în dreptul inimii și în care se reflectă chipul scriitorului. Al scriitorului Liviu Rebreanu. Al scriitorului Andrei Moldovan. Deoarece, o știm, «cine scrie se scrie»...” (p. 178)
„Celei mai frumoase” este o carte ce se cuvine a fi parcursă nu doar cu interes ci și cu plăcere. Pentru că centrul său gravitațional se găsește tocmai în asta, în plăcerea și bucuria de a citi și de a scrie despre cărți.