Olimpiu Nușfelean: Literatura digitală – provocare creativă sau doar pur tehnologică?

Cînd vorbim despre impactul informaticii asupra literaturii, avem mai mult în vedere situația lecturii, care se îndreaptă spre cărțile în format electronic în detrimentul cărților-obiect/ print, pînă la privarea acestora de interes din partea lectorului. E o situație despre care se discută continuu. Dar o provocare și mai mare este dată de apariția literaturii digitale, care își încredințează „creativitatea” dispozitivelor informatice. Și aceasta în sensul în care „imaginarul literar” este potențat și gestionat și de
procedee de creație, determinînd „obișnuințe” de creație și de percepție/ receptare în care începe să lucreze Inteligența Artificială.
Literatura digitală, numită și „literatură electronică” sau „literatură computerizată”, cyberliteratura, își pritocește căi de expresie atît în poezie cît și în proză, mai ales în activitatea unor scriitori tineri sau a unor condeieri pe care i-aș numi „scriitori de internet”, în „opera” cărora, deocamdată, veleitarismul se amestecă derutant cu pulsiuni de creație autentică. Ea nu se limitează sau nu ar trebui să se limiteze la simpla folosire a laptopului, la scris sau la distribuirea creațiilor, ci ar tinde spre aplicarea unor tehnici specifice în provocarea imaginației creatoare. O asemenea literatură e privită cu anumite reticențe mai ales de cei dedulciți la lectura clasică, aplicată pe cărți reale, nu (doar) virtuale. dar experimentul (experiența) merge înainte, imbatabil. Nu va putea fi oprit, diversificat în tot felul de forme de expresie, care nu mizează doar pe litera tradițională. Vrem, nu vrem, ne îndreptăm spre o eră digitală.
Ce va face aceasta cu literatura, încă nu se poate preconiza.
Reticenți sau nu, trebuie să acceptăm însă că literatura digitală e considerată deja „un fenomen cultural al secolului XXI”. Caracteristicile îi sînt larg definite, intrate deja în
cultura (noastră) generală. Este vorba de o literatură produsă de mașini generatoare sau computere, pe web (cyberliteratura) sau pe aplicații, care circulă prin diferite formate de cărți digitale etc., dar nu doar „imitînd” forma cărții clasice. Proprietățile specifice utilizate pot fi
algoritmii, generativitatea, calculabilitatea, codificarea numerică, interactivitatea, ubicuitatea, labilitatea, gestionarea fluxului și compatibilitatea. Ce zic scriitorii sadea, dar mai ales cititorii… confortabili în fața unor asemenea provocări?
Potrivit unor oameni de litere și cercetători, am avea următoarele forme literare
digitale: literatura generativă (creată de generatorul de text automat sau combinatoriu, conform unui set de reguli prestabilite); poezia digitală animată sau non-animată (textul este
deschis către multimedia); literatura hipertextuală (pe o structură alcătuită din legături ce permit cititorului să-și direcționeze propria cale de lectură și, de asemenea, să creeze impresia unui dialog între cititor și autor); literatura web (producție și postarea de texte pe web prin diverse practici). În prezent, se vorbește de genuri și subgenuri ale poeziei, precum, enumerate holistic: poezia cinetică, poezia sonoră/poezia audio, hypercard, infopoezia, google-poezia, instapoezia, poezii-status de Facebook, poezia picturală, poemul diagramă, poster X Poem, poezia hypermedia. Experiențele sînt tentante, în evoluție și greu de definit.
(În treacăt fie zis, informațiile de acest gen sînt luate, acum, din lucrările a două doamne profesoare, Mirela Rusu, de la un liceu din Drobeta-Turnu Severin, și Doina Baciu, de la Universitatea de Stat din Moldova.)
În această situație, se pune întrebarea dacă asemenea creații produc modificări în gîndirea noastră sau sînt un efect al mutațiilor din gîndirea (în evoluție?) a omului de
azi. Asemenea opere oferă oare o posibilitate mai mare de a înțelege viața, de a contura și exprima bucuriile acesteia, pe drumul căutării de către om a absolutului? Se consideră că, funcționînd în spațiul virtual, „cărțile nu se mai închid, paginile lor sînt într-un proces continuu de creație literară și cibernetică.” Situație surprinzătoare, dar oare cărțile nu țin, de secole și milenii, legătura una cu alta, nu dialoghează continuu, în măreția lor fermecătoare?
Nu o fac pe căi cibernetice, mai rapide, dar o fac cu temeinicie. Aici, la nivelul temeiniciei, ar fi multe de spus, dar spațiul tipografic ne invită să lăsăm unele aspecte de abordat în sarcina altor încercări publicistice. Cît de departe putem duce, de exemplu, globalizarea poetică?
Căci, iată, apare și o asemenea temă, „globalizarea” se întinde și peste spațiul literar. Și nu prin traduceri, ci prin extensia creației cu ajutorul unor „forme” care ne fac să trăim, și în literatură, iluzia vitezei și a cuprinderii fără limite.
Cei care se încumetă, prin act de creație sau prin studiu, să abordeze (și) un asemenea domeniu merg cu percepțiile pînă la ideea că formele de poezie digitală transformă
cuvintele şi literele în obiecte care pot fi manipulate prin intermediul efectelor produse de tehnologie, dar și că pot să dezvolte o logică aparte de interpretare în comparație cu cea a prozei, de exemplu. Ba chiar mai mult, pornită din realitate, în acest context, poezia dobîndește o dinamică proprie, strâns legată de TIC și interpretare, potențînd caracteristicile sistemului de comunicare, corelarea dintre planurile sintactice, semantice, imagistice. Se merge pînă acolo cu părerea că literatura ar putea să se piardă ca produs (al cuvântului) natural, ce pînă nu de mult reflecta puritatea exprimării sincere, fără intervențiile efectelor digitale. Ne aflăm încă la nivelul așteptărilor și întrebărilor. Unii poeți optzeciști și douămiiști au testat provocările. Există mai multe site-uri și antologii dedicate lucrărilor de literatură digitală. Încă nu ne atrag în mod deosebit.
Lucrurile sînt în dinamică, în controverse mai mult tacite, poate efervescente adesea, dar fără un țel clar definit. Nici n-ar avea cine și cum să definească un asemenea țel.
Nu-i vorba aici de un (doar) simplu manifest literar. Formulînd totuși o apreciere a situației, am putea spune că Poemul scris, „clasic”, tradițional te ține în priză directă cu realitatea, cîtă vreme poemul digital te izolează de realitate, te închide, cu mari riscuri pentru creativitate, într-o bulă tehnologică. Vom vedea ce va mai fi.