Alexandru Uiuiu: Producătorii de sărăcie

Sigur că ar fi convenabil să discutăm despre bogăţie. Textul ar fi luxuriant, acoperit cu metafore şi satisfacţia cititorului maximă, ca şi cum l-am îmbogăţi. Vom face însă aici cîteva consideraţii asupra sărăciei – tot cu gîndul la binele cititorului - în încercarea de la a-l opri de pe calea de a o produce şi de a se afunda în pădurile ei uscate.
Să presupunem că te-ai rătăcit în deşert şi la rugile tale fierbinţi de ajutor cerul se deschide şi la cîţiva paşi aterizează o valiză metalică. Îţi spui că a căzut dintr-un avion care survola deşertul. O deschizi cu buzele arse şi cu stamacul lipit de spate şi în ea descoperi dolari. Legaţi unul peste celălalt. Un milion. Dacă ai avea un chibrit te-ai încălzi de la ei în cumplita noapte sahariană. Dar nu ai.Ţi-ai dorit cîndva să ai aşa ceva dar acolo nu îţi sînt de nici un folos. Şi mai apoi vine o voce din cer şi îţi aminteşte “Cel mai mult în viaţa asta ţi-ai dorit un milion de dolari. Cu milă şi îndurare ţi l-am dat.”
Da, da, în mod constant şi omologabil celest, nu ţi-ai dorit pîinea cea de toate zilele şi nici apa trebuincioasă vieţii. Ţi-ai dorit lucruri de care nu ai nevoie şi în acest fel ţi-ai blestemat tu singur zilele iar acum nu ai decît să trăieşti blestemul creat. Ca un fel de virus care se transmite prin conversaţie şi infectează popoare întregi, tînjirea după bunuri de care nu ai nevoie strică vieţi. Publicitatea are aici rolul ei și este multă în fiecare zi.
Despre cumpătare şi autocunoaştere vorbim. Despre a-ţi dori ceea ce îţi prieşte şi ţi se cuvine. Diogene Câinele după un nesfîrşit şir de reîncarnări, intră pe marea poartă a Mall-ului şi vizitează Real, Carrfour, Kaufland şi Mega Image şi alte hectare acoperite cu chestii de larg consum. Cu mîinile în buzunare, fără grabă, fără să îşi atingă portofelul şi fără să umble la carduri. La ieşirea pe cealaltă Mare Poartă se întoarce spre însuțitorul lui şi spune admirativ “Cîte de lucruri de care nu am nevoie!”. Apoi, cu un gest plictisit, aruncă lista dată de soţie la coşul de gunoi.
Sărăcia este de multe feluri şi are multe izvoare. Este o sărăcie a lipsei bunurilor, apoi o sărăcie a mijloacelor, una a şanselor sau alta a minţii. Singura sărăcie benefică şi dezirabilă este cea voluntară, cea care îşi are izvorul în modestie şi cumpătare. Pe aceasta, dacă este însoţită de mulţumire dufletească şi ajutorarea aproapelu,i o vom numi fericire.
Pauperitatea pare a fi un dat al sorţii sau o alegere însă poate fi şi produsă de acte care o cheamă. Producătorii de sărăcie muncesc mereu. Sînt activi şi neobosiţi, dar au un declic mental care îi face din săraci şi mai săraci prin proasta alocare şi administrare a resurselor. Strîns uniţi în jurul Nefiinţei producătorii de sărăcie construiesc case în care nu locuieşte nimeni şi garduri de preţ care nu apără nimic. Autostrăzi care nu îşi leagă tronsoanele. Ei conduc Hammmer-uri scumpe cărora le ajunge benzina de la o staţie de alimentare la alta şi au acasă televizoare cît peretele. Asta nu înseamnă că alocă resurse pentru crearea unor locuri de muncă sau pentru crearea unei prosperităţi mai largi decît cea personală.Luxul de paradă merge mînă în mînă cu producerea sărăciei la nivel personal şi printre semeni.Ai maşina dar te plîngi că eşti sărac, că nu ai bani de benzină şi sărăcia aceea crescută în umbra luxului tu ai creat-o.Ca să nu mai vorbim de sărăcia mentală care spăoreşte direct proporţional cu luxul pe care ţi-l procuri aletoriu.
Mai rămîne o întrebare care vine din urmă cu răspunsul ei cu tot: oare pot aceşti producători să arunce în sărăcie o ţară bogată ca România printr-o proastă gestionare a resurselor naţionale. Da.