Olimpiu NUȘFELEAN: Am putea gîndi situația pandemică în funcție de realitățile noastre?

Scandalul este cît casa. Cît țara. Decedații de Covid-19, în marea majoritate, au fost puși în pămînt într-un mod nedemn. Nu avem statistici, aveam puține reacții ale celor apropiați, dar acestea sînt devastatoare. Îți vine să te întrebi: cum se poate așa ceva? Întrebarea e inutilă. Nu-ți vine să crezi că lucrurile s-au petrecut chiar așa, nu ne stătea în fire (ca popor alcătuit din mai multe etnii, mai mari sau mai mici, majoritare sau nu) să ne comportăm față de cei care pleacă de lîngă noi într-un mod ieșit din limitele omenescului. Dacă treceam, sau trecem, printr-o situație nefericită de excepție, cu atîta suferință, putem accepta, ne conformăm restricțiilor, dar cred că ține de boală, de stres, de neputință să ne dăm seama că se pot întîmpla lucruri îngrozitoare pe care, totuși, le-am fi putut evita. Cu puțină minte. Dar ne-am pierdut oare toată mintea?
Privești la o asemenea situație și observi uimit unde te poate duce credința în politicieni, în cei pe care i-ai ales să te reprezinte. Buni sau răi, cineva trebuie să mențină statul în funcțiune. Le accepți și păcatele, cu gîndul că, totuși, au o idee de ceea ce trebuie să facă, au un jurămînt, o familie, un cerc de prieteni, care, dacă nu alegătorii, cel puțin aceștia le pot oferi un feedback privind ceea ce fac. Și te gîndești apoi la tine, la deciziile tale, luate în virtutea respectului față de deciziile oficiale, dar și de bun simț, cît îl ai. A cui e vina? A politicienilor? A altor decidenți? A instituțiilor aflate într-o stare de harababură? A lipsei de profesionalism în multe domenii de activitate? A instanțelor bisericești? E vina ta, că te-ai lăsat înmuiat de practicile nesănătoase din societate? Neîmplinirile vin de peste tot și e greu să le înnozi pe toate, ca să le cufunzi împreună în apele unei gîndiri limpezi, raționale…
Un om plecat spre cele veșnice, închis într-un sac pe plastic, poate dezbrăcat, și apoi bătut în cuie între scîndurile unui sicriu!... Ce imagine grotescă!!... Poate că nu era nici măcar cel declarat decedat, poate că nici nu i-au pus în sicriu hainele cumpărate de familie, cum își dădea cu părerea cineva. Un om iubit măcar de un inel de apropiați, care înseamnă foarte mult. mult mai mult decît de a fi… iubit de o mulțime care te aplaudă. Un om care devine nimic chiar înainte de a fi dus la groapă și căruia nimeni nu-i mai poate face dovada iubirii pe care o merită… S-au petrecut multe asemenea „scene”, care au scăpat neremarcate fie pentru că cei apropiați erau copleșiți de disperare, în imediat, fie că la căpătîiul decedatului erau puține persoane, care să observe starea în care acesta era… redat pămîntului… Îmi vine să cred că interdicția de participare a unui număr mai mare de apropiați la o înmormîntare Covid era dată nu doar de teama infectării, ci și pentru a nu se stîrni… discuții, de care decidenții se tem cel mai mult. Nu se tem de efectul acțiunilor lor nefericite. Cu asta sînt obișnuiți.
Acum, hai să încercăm a judeca drept, oricum am sta!... Probabil că unele proceduri (europene sau mondiale) indică o anumită practică de evitare a infectărilor și recomandă sacul de plastic, chiar pe acela cu… mînere. E util într-o situație (țară) în care efectele pandemiei nu mai pot fi stăpînite, cu zeci sau sute de morți ce vin peste bieții angajați de la morgile… spitalelor. Se descurcă și spitalele cum pot. Am văzut în anumite capitale șiruri de mașini pline de sicrie, în vreme ce mașinile cu infectați așteptau să fie primite de spitale… Dar, la noi, n-am avut, din fericire, situații cărora să nu le putem face față (pînă acum), cu tot personalul restrîns care se ocupă de pandemie. Ar fi trebuit să avem niște decidenți cu capul pe umeri – dintre cei aleși, dintre cei numiți pe funcții în situații de criză… - care să gîndească situația pandemică în funcție de… realitățile noastre. Și chiar aleși care să promoveze cazul în Parlamentul European. Se putea găsi o soluție cît de cît acceptabilă, cu toate prudențele necesare. Dar nu, nu avem cine să ne gîndească drumul. Ce să mai zicem de o autostradă. A mersului prin pandemie, desigur.
După cum evoluează lucrurile în lume, una din soluțiile în stări de criză ar fi, desigur, incinerarea. Unele credințe religioase, unele etnii, sau, mai ales, anumite persoane, prinse într-o societate atomizată, pot opta pentru incinerare. Fără anumite ritualuri, fără multe lacrimi sau flori, fără tu acolo o lopată de pămînt reavăn în care să-ți găsești odihna… Practici și evoluții… Pot să apară situații în care cimitirele să fie desființate pentru ca pe terenul lor să fie construit un mall… Mall-ul aduce bani mulți, cimitirul mai puțini. Unele țări legalizează eutanasia. Obiceiurile noastre tradiționale nu-și asociază asemenea practici. Sîntem departe de așa ceva. Dar, cu reprezentanți decizionali precum cei de azi, nu poți ști ce te mai poate paște. Alte partide ar putea schimba lucrurile, în mult mai bine? Nu e sigur. În cazul incinerării, după cum merg lucrurile la noi, s-ar putea întîmpla să primești urna cu cenușa altuia, fapt de care n-o să-ți mai dai seama vreodată… Într-un spital de Covid, în cadrul cheltuielilor pe care spitalul le decontează în contul unui deces Covid, acesta, adică spitalul, ar putea angaja una sau mai multe persoane care să se ocupe de pregătirea adecvată a decedatului pentru așezarea în sicriu. N-ar implica nu știu ce mare cheltuială.
Și, din nou, în caruselul surprizelor neplăcute: la Spitalul Foișorul din capitală, bolnavii sînt mutați în toiul nopții, pe neașteptate, în alte spitale sau trimiși acasă, pentru a pregăti unitatea ca spital ATI pentru Covid, pînă dimineața. Vor fi fost niște neînțelegeri între oficialii din sănătate și directorul sau colectivul medical al spitalului, dar astea trebuiau rezolvate din timp, administrativ, în cadrul unei strategii bine gîndite. Nu pompieristic. Dar nu, scoatem la înaintare improvizația și brambureala, care nu țin cont de „pacient”, cînd bolnavul ar trebui să fie prioritatea priorității în sănătate, așa cum elevul ar trebui să fie prioritate în educație.
În urmă cu cîțiva ani, un scriitor tradus și la noi, Salman Rushdie, spunea într-un interviu că lumea de azi se mișcă atît de repede încît literatura, cu tot imaginarul ei, nu-i poate ține pasul. Am mai scris despre asta. Am făcut chiar o anchetă literară printre cîțiva scriitori. Dar lumea se schimbă nu doar în raport cu literatura, ci cu, mai ales, percepția noastră despre ea. Se schimbă mai repede decît o percepem noi, decît o gîndim noi, dacă se poate spune așa. Cum să-i facă față niște politicieni – ne legăm de ei, de cine altcineva?, doar ei se bagă singuri în gura lupului –, niște politicieni de doi bani, prinși în niște metehne învechite mai tare decît papucii unei bunici? Ei au intereselor lor, personale și meschine. Promit și repede nu se mai țin de cuvînt. Problema lor nu poate fi rezolvată printr-o simplă campanie electorală. Dacă n-au o gîndire dedicată poporului, ce să le mai ceri? Nici nu-i interesează că greșesc față de popor. Ar trebui să-și dea demisia după fiecare înfrîngere în raport cu electoratul, pînă s-ar selecta o entitate care ar putea să schimbe lucrurile în bine și astfel să facă democrația funcțională. Altfel acești „aleși” sau „numiți” pe diferite interese funcționează ca niște rotițe mici, care își văd de ticăitul lor, dar, chiar prin asta, deteriorează ceasul cel mare al patriei.