Olimpiu NUȘFELEAN: Aparținătorii – foști aliați ai bolnavilor în lupta cu boala

Sînt tentat să încep acest articol pornind de la două… premise:

            1. Prima preocupare a unui manager de spital cu ATI-COVID ar fi, pe lîngă sporirea numărului de paturi, angajarea de cît mai multe infirmiere;

            2. O asistentă medicală recunoștea, naiv, la ieșirea dintr-o tură de noapte, că a lucrat tot timpul, cu internări pînă pe la ora 4 sau 5, încît nu a reușit să se odihnească deloc, părăsind serviciul de noapte obosită.

            După aceste două enunțuri, diferite ca temă, dar congruente ca problematică, se pot face tot felul de comentarii. Alegem doar cîteva.

            Presa ne aduce constant exemple de situații din spitalele COVID în care pacienții acuză lipsa interesului acordat lor de personalul medical. Asta în vreme ce, sîntem de acord, acest personal, generic, face fapte eroice în îngrijirea bolnavilor. Pacienții COVID, și nu doar ei, nu sînt hrăniți sau tratați medical corespunzător, sînt uitați adesea cu ceasurile pe un pat de spital, nu are cine să le dea un pahar cu apă, o ploscă pentru urinare, sînt sedați sau legați de pat nu doar ca urmare a unor proceduri de tratament, ci și pentru a nu deranja personalul medical cu solicitările lor. Iată, între multe altele, o familie a unei paciente decedate într-un spital din Constanța făcea acuzații grave legate de  faptul că bolnava lor a fost lăsată să zacă în salon fără să-i dea cineva nici măcar apă, a fost umilită și chiar legată de pat, mîncarea îi era aruncată pe jos și, mai mult, s-ar fi infectat cu noul coronavirus în spital. Era umilitor. Fiica victimei susținea că: „Se purtau foarte urât cu mama, degradant, umilitor. Stătea cu orele neschimbată, cu zilele, chiar a făcut și o infecție, o alergie pe spate, chiar pe tot corpul pentru că a fost neîngrijită". Poate că familia, care nu putea ține legătura cu bolnava decît prin telefon, exagera în vreun fel, dar situația nu poate fi decît adevărată și alarmantă.

            Ce-am avea de zis dacă ar ajunge într-o asemenea situație un apropiat de-al nostru sau chiar noi, doamne ferește? Ce am putea gîndi dacă ne-am imagina în situația unui pacient ajuns la o asemenea secție spitalicească? Dar ne putem imagina și în situația personalului medical. De luni de zile sau de un an, personalul care îngrijește bolnavii de coronavirus poate fi socotit epuizat, greu să mai suporte grija tratamentelor medicale distribuite pe particularitățile fiecărui pacient, lupta dintre speranțe și deziluzii. La un moment dat, sau în anumite momente, e tentat să lase garda jos, să slăbească exigențele, să-și uite… dedicația. Ce să mai zicem de jurămîntul lui Hippocrate?

            E, poate, de înțeles. Dar nu de acceptat!... Și apoi există și reversul medaliei. Personalul medical poate fi stresat, dar se poate simți și „scos” din privilegiile comodității cu care, în anumite locuri de muncă, era obișnuit. Precum doamna din exemplul de la începutul acestui text. Mergea la serviciu, în tura de noapte (ca și, poate, în cea de zi), și găsea niște momente de răgaz, niște ore – nu multe – în care să ațipească într-un fotoliu. Și să nu răspundă imediat la țîrîitul unei sonerii dintr-un salon, sau să-și trimiți o colegă. Și aceea să răspundă îmbufnată la îndemnul său. (Nu știu dacă doamna respectivă făcea chiar așa, nu mă refer la ea cu o atitudine acuzatoare; eu profit de ocazie ca să-mi imaginez niște situații… Pe care le întăresc cu exemple din… spusele altora. Credibile.) În cele din urmă, într-o asemenea stare de stres poți identifica atît oboseală, cît și nepăsare. Prima e scuzabilă, a doua e impardonabilă.

            Însă, în starea de disperare care cuprinde anumite spitale, mai ales secțiile ATI în care sînt tratați bolnavii de coronavirus, angajarea (în plus, a) unui personal de întreținere – cum ar fi infirmierele – ar putea rezolva multe situați neplăcute. Persoane care să poarte o „grijă directă” bolnavilor – mîncare, administrarea medicamentelor, răspunsuri la solicitări urgente, o vorbă bună la o adică. Atribuțiile lor sînt bine reglementate de documentele de profil. Există persoane dedicate unor asemenea munci, prin fire, prin educație, prin credință. Cu o pregătire adecvată, să zicem chiar sumară, dar bine selectate. O persoană de îngrijire la un salon sau la două saloane de spital, care să vegheze „în perimetrul” acestora, fără alte responsabilități. Nu le mai dai obligații în plus, pe tot felul de motive economice. Există personal încadrat pe asemenea posturi, dar numărul este insuficient în raport cu necesitățile bolnavilor.

            Un asemenea personal ar înlocui, aproape cu succes, sau oricum cu un rost important, pe aparținători. În această perioadă, aparținătorii nu mai au acces la pacienții lor – bunici, părinți, copii, neamuri, prieteni, vecini… Lipsa lor menține un gol imens în proximitatea bolnavilor internați în spitale. Cum era pe vremea cînd vizitele aparținătorilor erau admise și relaxate? Era mai întîi o vorbă caldă, o încurajare, un mesager între bolnav și medic sau asistentă, era cine să te ajute să mănînci sau să-ți aducă altceva (cînd nu aveai poftă de mîncare), îți procura un medicament pe care spitalul nu ți-l putea asigura, te conducea la grupul sanitar, te ajuta să-ți schimbi pijamaua… Un balsam pentru sufletul ultragiat al bolnavului. Un aliat în lupta cu boala. Un asemenea sprijin nu mai poate fi oferit acum. E o imensă pierdere pentru bolnav. Închipuiți-vă cum se poate descurca un pacient acum, lipsit de un asemenea sprijin, cu sau fără asistența (amabilă) oferită de personalul de serviciu!... Cum simte că își pierde viața un om lipsit de privirea însuflețită a unor ochi pe care îi poate privi cu toată dezolarea sincerității? Sau cu toată înțelepciunea suferinței? Cum poate pleca din lume un om care nu are cui să-i ofer ultimul lui gînd înțelept?