Olimpiu NUȘFELEAN: În fața virusului cu sufletul gol

Avem stare de urgență cu parafă militară. Asta însemnă stare de război. Împotriva unui dușman perfid. În această situație de excepție, cred că putem scoate portavioanele la atac, superavioanele, miile de sateliții spioni plasați pe orbitele ce învelesc pămîntul ca o altă atmosferă (protectoare), putem transforma vilele și iahturile miliardarilor în spitale sezoniere, putem ridica pe terenurile de vînătoare private alte spirale de campanie, sau în munții defrișați, am făcut loc destul pentru intervențiile de urgență, pentru a crea spații unde să fugim de virus. Sau nu? Nu ne ajută astea la nimic. Atunci la ce ajută această imensă industrie a războiului dacă nu putem lupta cu o entitate mai mică de mii sau milioane de ori decît un țînțar? Sau ce mai facem cu industria făcătoare de bani? Am greșit deja de mult miza luptei, ținta acesteia? Tot luptîndu-ne cu nemții, cu rușii, cu americanii, cu turcii, cu arabii și nu mai știu cu cine, sau ei cu noi, ne-m trezit deodată în față cu Coronavirus, un virus cu coroană, care ne-a spus deodată: stai așa, lasă portavioanele și vilele tale ca niște cetăți, aruncă sabia și stai în fața mea cu trupul tău imun la rău! Dar cum să fii imun la rău cînd răul este în tine?
Vedem acum că țelul nostru ar fi trebuit să fie altul, nu lupta pentru avere, care în ultimele decenii a întrecut toate limitele și a luat cele mai neașteptate forme. Nu aruncarea orbește într-o civilizație strict materială. Vedem acum că nici o tehnică, oricît de avansată ar fi, nu ne poate apăra de flagel. Cînd vrem să urcăm într-o rachetă să plecăm spre o altă planetă, descoperim că vehiculul e infctat cu viruși, de care nu mai putem scăpa, ducîndu-i spre alte orizonturi. Nu putem pleca nicăieri, oricît de mult am disprețui planeta care ne găzduiește. Și o disprețuim – prin producerea încălzirii globale, defrișarea pădurilor, poluarea rîurilor și mărilor cu păcură, substanțe toxice, deșeuri de tot felul…
Și-acum ce facem? Stăm în fața virusului cu trupul gol, cu sufletul gol? Sau ieșim să ne plimbăm în parc, pe ascuns, fluierînd a pagubă? Stăm prudenți la geam și privim cum virusul trece în zbor nepăsător și harnic pe sub ferestrele noastre. În cazuri fericite. Urmărim știrile la TV și ne dăm seama că plata medicilor, a personalului medical, aici, pe pămînt, este meschină. Dar am avut la dispoziție decenii ca să medităm la asta! Și nu am făcut-o. Cîntărim promisiunea candidatului la funcții politice, publice, instituite în sprijinul cetățeanului, și vedem că este mai ușoară decît o pană. Avem timp, acum, să medităm la toată vînzoleala din parlament și să ne dăm seama cît este de meschină. Nu ținem neapărat să criticăm activitatea parlamentului sau a altor instanțe – sunt și legi binevenite moșite de instituție – dar cînd vezi cum unele sînt elaborate cu portițe dedicate cunoscătorilor nu mai ai nimic de zis. Însă, peste toate astea, îți dai seama cît de goală și de lipsită de sens este viața în care ești aruncat de destin și cum măruntele tale aspirații,, aproape domestice, dorințele legate de o existență firească, „potolită”, sînt zădărnicite cu cinism de oameni care nu mai au nici un dumnezeu. Câți bani s-au irosit de la Revoluție pînă azi (prin furt în primul rînd, prin finanțarea unor proiecte prostești, bani îngropați într-un fel de a fi eronat), care, folosiți judicios, ne-ar fi determinat să ne arătăm azi mult mai puternici în fața amenințării. Și-acum iată-ne, cu toții, mari și mici, în fața unui dușman care îi bagă pe toți în aceeași oală. Încercați să vă imaginați acest genom „infinit” de mic (să nu rîdă fizicienii, în frunte cu dl. Johanis, de mine), parcă pot intra un miliard de viruși într-un centimetru cub de sînge, acest genom atît de știut încît are capacitatea de a se lega de celula gazdă din organism ca să prolifereze. Ce armată a pus în expansiune încît de la sfîrșitul lui octombrie și pînă azi a dat peste cap întreaga lume?
Răul are însă experiență. Și chiar poate fi explicat. În corespondența cu Vasile Alecsandri, Ion Ghica vorbește la un moment dat despre ciuma din vremea domnitorului Caragea. Caragea a jinduit mult domnia și i-a convins foarte greu pe turci să-l facă domn. Pînă la urmă s-a ajuns, a stat la domnie mai mult decît le-a promis turcilor, și-a făcut plinul, cum se zice, și s-a cărat din țară cu, parcă, o zi înainte ca un trimis al turcilor să-l caute să-i ia capul. Însă domnitorul iată ce a făcut, după însemnările lui Ghica: „Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cât mai curând o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. Prin urmare, el a lăsat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în țară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea.” Și: „În prima noapte de la venirea lui, Palatul domnesc de la Mihai Vodă din Dealul Spirei a luat foc și a ars până la temelii și Curtea domnească a devenit Curtea arsă până în ziua de astăzi; iar a doua zi, la 13 decembre, s-a ivit ciuma între oamenii curții veniți cu vodă de la Țarigrad”. E vorbe de o ciumă din anii 1813-1814. Învățăm ceva din istorie? Nimic. Nici măcar la școală nu învățăm mare lucru. Cîți „domnitori” dedicați banului n-au adunat averi atenți la cum puteau specula slăbiciunile celor din jur? Cîți n-au introdus virusul răului înainte ca un genom oarecare să se modifice și să atace omenirea cu toate armele?
Iar noi, „epigonii” marilor bătălii filosofice, stăm prostiți în fața coronavirusului, așteptînd ca niște oameni de sacrificiu să ne salveze. Singura luptă dată de noi este aceea din magazinele de alimente, de unde ne întoarcem acasă victorioși, cu un nou bax de mălai sau de ulei în plus. Lupta cu COVID-19 ne-a prins cu sufletul gol. Beneficiari ai unei educații întîmplătoare care ne-a exacerbat egoul, ne-a cultivat individualismul necritic, nu ne mai pasă de cel de lîngă noi. Nu punem preț pe o minimă prudență de a nu-i face rău celuilalt. Unii ascund comunității că ar putea fi purtători de virus, părăsesc cantonamentele, evită autoizolarea. Nimic nu este mai important decît exacerbarea propriei individualități. Ignoranța (cultivată de decenii) este covorul pe care virusul înaintează triumfal.
Am putea folosi perioada de retragere acasă pentru a medita la soarta lumii, pentru a iniția un dialog mai deschis cu Dumnezeu – nu doar să-i cerșim mila, deși și asta e foarte necesar acum -, pentru a ne deschide mintea citind cărți, ascultînd muzică bună, răsfoind un album de artă plastică. Am putea să-i descoperim – sau redescoperim – pe marii scriitori sau filosofi, nu neapărat literatură de duzină, pe asceți, pe teologi. Să aflăm cîte ceva în plus despre imperiile care s-au prăbușit din cauza epidemiilor. Să medităm la ce ne așteaptă în viitor. Dar ne dedicăm oare unor asemenea îndeletniciri?
Altfel, așa goi de suflet, dezumanizați, n-o să putem face altceva decît să așteptăm dezastrul. Dezastrul care nu înseamnă neapărat finitudinea unei existențe. Coronavirus înseamnă oare virus cu coroană? Denumirea vehiculată mai nou este COVID-19. Adică o coroană goală? Sau un vid folosit de mulți, în comun, cum sugerează un prieten? Pune virusul acesta o coroană goală pe capetele noastre de asemenea goale? Pe sufletele noastre încețoșate? Avem puterea să ne limpezim mintea ca să putem lupta mai bine cu amenințările zilei? Aici e marea noastră încercare.