Olimpiu NUȘFELEAN: Ce vindecăm?

Parafrazîndu-l pe Victor Hugo din „RuyBlas”, unde marele scriitor francez spunea că bătrînețea sosește prin ochi și că îmbătrînești mai repede văzînd mereu bătrîni – citat pe care aș vrea să-l reiau cu altă ocazie scriptică -, aș spune acum că pandemia vine prin ochi și ne îmbolnăvim mai repede văzînd/ privind dezastrele pandemice, afirmație ce ar putea fi considerată un sofism prin care se exagerează rolul unui aspect nu tocmai esențial al unui fenomen. Aici apare totuși o situație în două ipostaze: ca să fii prudent sau să te vindeci trebuie să vezi și să cunoști (preocupare a decidenților, medicilor și cercetătorilor), iar ca să nu te înfricoșezi, trebuie să întorci capul în altă parte. Dar dacă întorci capul sau dacă nu ai acces la adevăr (din varii motive), începi să fii copleșit de un imaginar bolnăvicios, frica se amplifică și stările maladive nu se mai vindecă. Acum se cuvine să facem apel la spusa recentă a filosofului francez Bernard-Henri Lévy, care, în cartea „Le virus quirendfou”, se răzvrătește împotriva „terorii” insuflate în lume de actuale pandemie. Într-o emisiune televizată, filosoful denunță tratamentul mediatic exagerat al virusului. Este convins că boala e gravă și că (auto)izolarea e o soluție bună, dar televiziunile n-ar trebui să ne forțeze mereu să ne gîndim că boala e foarte gravă, aducînd în fața telespectatorilor medici sau specialiști care se contrazic de la o zi la alta. Au dispărut din actualitate subiecte importante legate, de exemplu, de Yemen, Siria, foametea din lume… Morții, mai ales cei bătrîni, sînt îngropați închiși într-un sac de plastic, cu mesaje de adio exprimate pe WhatsApp, renunțîndu-se la ritualuri esențiale ale omenirii. Cine mai ia în seamă pe oamenii morți de durere sau de singurătate – la propriu sau la figurat - , uitîndu-se de datoria umană/ umanistă de a salva toate viețile? Filosoful acuză pe cei care se bucură că, în liniștea generată de COVID-19, aerul a devenit mai curat, deoarece o asemenea calitate (a aerului, a vieții?) este obținută cu prețul atîtor morți nevinovați. Este optimist, totuși, convins că lumea de azi e mult mai puternică decît în trecut cînd e vorba să lupte cu o maladie. Deplînge faptul că virusul – în timpul acestei Prime Frici mondiale, cum numește el momentul prin care trecem - a atacat nu doar oameni, ci și principiile la care ținea, cele mai bune pe care le aveau societățile occidentale. Sau că pe ecranele din toată lumea, editorialiștii au cedat locul comentatorilor din spitale, care toată ziua numără contaminații și morții… Cu toate acestea, intelectualul francez este de părere că nu trebuie să spunem adio lumii în care trăim.
În timpul acestor copleșitoare preocupări de vindecare a trupului, ne întrebăm foarte puțin sau deloc ce se întîmplă cu sufletul. Îngrijorați de corp, uităm să fim atenți la situația în care imaginarul o ia razna. Nu-i puțin lucru. Antropologul Frédéric Keck, cercetînd mai ales „pistele” virușilor la animale, dar și interdependențele tulburate dintre om și animale, este de părere că nu avem destulă imaginație pentru a preconiza ce ni s-ar putea întîmpla. Gaston Bachelard spunea undeva că imaginația găsește mai multă realitate în ceea ce se ascunde decît în ceea ce se vede. E necesară multă imaginație în cercetarea adevărului despre virus. Nu?... Numai că, pînă să definim imaginarul ca instrument de lucru, trăim teroarea imaginarului exacerbat de pandemia venită peste noi, teroare tot atît de periculoasă sau poate mai periculoasă decît virusul însuși. Cine mai numără bolnavii sau morții afectați de durere și frică? Cine se mai ocupă de cei bîntuiți de pericolele „imaginate”, care nu sînt puține?
Este inutil să mai amintim acum de rolul culturii, în general, care lucrează de obicei cu și asupra imaginarului nostru. Componentă veche, dar nu învechită, a realității noastre. Printre primele măsuri de protecție împotriva coronavirusului a fost și aceea a tăierii banilor din cultură. Nu comentez motivele. Dar în lipsa grijii pentru cultură – inclusiv pentru cultura proprie – se întinde ca o pecingine peste societatea de azi… incultura. Cu efecte asupra individului, cum tot atît de bine asupra societății. Sub cele mai neașteptate forme. Vom recunoaște și noi (alături de Dl Andrei Marga, din paginile ziarului; ce să faci, asta-i „starea” de acum) că politica e contaminată și ea de multă incultură, care, iată, proliferează ca virusul), numai că pe inculți îi numești și îi acuzi, dar ce rezolvi cu asta, vin alți inculți în locul lor. Nu poți, desigur, absolutiza, printre politicieni și oameni de decizie și execuție de la diferite niveluri de acțiune sînt și persoane culte, dar acestea se pierd într-o masă informă, își uită identitatea, se pliază pe valul compromițător. Dincolo de aceste hățișuri, ce politicianși-a făcut un titlu de glorie – real, exersat, nu doar exprimat – din a iniția un program cultural de luptă împotriva comorbidităților care afectează imaginarul nostru?
Omul (simplu), despovărat de politic, mai găsește cîte o soluție. O carte, un film văzut acasă, un album plastic răsfoit în liniștea… zilelor, un concert ascultat în curgerea serii,cînd ai închis televizorul… Nu manele, nu, că astea te fac să dansezi pe plaja aglomerată!...Cîndva, într-o… carte, șapte doamne și trei feciori din „cinstita și măreața cetate a Florenței, mai mîndră ca oricare alta dintre cetățile Italiei”, ca să se apere de ciuma ce a bîntuitorașul în anul 1348, pandemie descrisă la începutul „Decameronului” de Boccaccio, s-au refugiat într-o vilă din apropiere și au început să spună povești pe teme prestabilite, apărîndu-se de pandemie cu ajutorul… imaginarului. Povestea îi extrăgea din lumea groazei și-i transporta într-o lume vindecată. Un eseist, tot francez,RaphaëlEnthoven, om de radio și televiziune, conchidea în aceste zile că „Știința și literatura trebuie să lucreze împreună ca să combată pe de o parte dușmanul în sine (virusul, n. n.) și, pe de altă parte, cortegiul de fantome, fantasme și zvonuri fanteziste ce îl însoțesc.”
Modul de ființare a imaginarului artistic e inepuizabil. Expresia lui, dinamică, ia forme neobosite. Trebuie doar să căutăm asemenea forme de a fi, salvatoare, întremătoare, nu panicarde. Și să avem încredere în ele. Oferă nenumărate alternative în lupta cu imaginarul pandemic. Făcînd asemenea alegeri, putem recîștiga gustul de a ne imagina viața. „Cineva a-nveninatfântînile omului./ Fără să știu mi-am muiat și eu mîinile/ în apele lor.”, spune Lucian Blaga în poemul „Din cer a venit un cîntec de lebădă”. Luptînd, medical, cu pandemia, trebuie să învățăm să vindecăm nu doar trupurile, ci șifîntînile din sufletul omului. Da, desigur, e mai ușor să vindeci un trup – cu toate inconvenientele – decît un suflet, dar nu se cade să evităm o asemenea provocare.