Olimpiu NUȘFELEAN: Dreptul la ultima îmbrățișare

Pandemia prin care trecem ne-a adus multe provocări, precum statul în casă, primirea de amenzi ilegale (și totuși în mare parte justificate), restrîngerea oportunităților de vindecare pentru cei suferinzi de alte boli decît COVID-19, purtarea măștii și de către cei care nu vor să-și ascundă sentimentele…, dar cea mai dură cred că e interzicerea dreptului la ultima îmbrățișare. Situația a fost pusă în evidență nu neapărat în China, de unde nu aveam suficiente informații, deși și de acolo mai răzbăteau în lume strigăte disperate, ci din momentul cîndcazurile s-au agravat în Italia, continuînd cu Spania, SUA, Marea Britanie și, disperare absolută, America Latină. Spitalele nu mai făceau față – și încă multe nu mai fac – internărilor, suferinzii așteptau abandonați pe holuri, se începea sortarea cazurilor în funcție de vîrstă, cine era lăsat să moară fără speranță și cine nu, iar drumurile spre cimitire sau crematorii deveneau supraaglomerate. În America Latină decedații sînt lăsați în stradă, de teama infectării celor apropiați. Sentimentul omenescului este pus la grea încercare. Este sfidat.
Teama de virus se insinuează perfid în inimile noastre și – printr-o mutație, genetică?... – se transformă în teama de cel de lîngă tine. Într-o primă manifestare îl avem pe cel de lîngă noi, în spațiul public, care, prin comportament ignorant, ne poate deveni dușman. Dar lucrurile se complică mai mult, și mai dureros, cînd cel alături de care am crescut, pe care l-am crescut sau ne-a crescut poate să ne devină... pericol. El, cel pe care îl îndrăgim, ne poate amenința viața. Cum procedăm? Cu ce sentimente? Iar, dacă alegem să înfruntăm pericolul, avem soluții să fim lîngă el în greaua încercare? Nu. Aici intervin legile sociale, deciziile administrative implacabile. Prudența și protecția socială.
Presa ne-a adus suficiente – și dureroase – exemple de apropiați sau „aparținători”, membri de familie, care n-au putut veghea la căpătîiul celor care agonizau pierzînd lupta cu viața, în spitale, vizitele fiind categoric interzise. Urmăreau de departe cum sicriul – în șirul nesfîrșit de sicrie – este dus la crematoriu, după care se consolau cu o urnă de cenușă. Confruntați uneori cu încurcarea urnelor… Pînă la ajungerea în asemenea situații, pînă la impasul final, se fac eforturi de limitare a stărilor disperate. Perioadele de așteptare a vindecării, de menținere a unor precauții pentru protejarea celor vulnerabili se derulează prin aplicarea unor soluții dintre cele mai ingenioase, pe mai multe planuri de intervenție.
Între altele, din presa franceză, aflu despre un caz duios de desfășurare a unei vizite la un azil de bătrîni. La vreo oră de Paris, într-o localitate de vreo nouă mii de suflete, virusul nu prea ajunge. Prevenția e maximă. Într-un complex de clădiri mici bej pe un singur nivel, de-a lungul unui bulevard străjuit de copaci, e rezidentă de patru ani și Bettina, ajunsă la vîrstacentenară. O vizitează fiica ei,Josiane, 65 ani plus, mai precis 74, pensionară și ea, dar încă în putere, rămasă să-și trăiască pensia acasă. Josiane se prezintă la poarta azilului. Portarul îi deschide, nu-i întinde mîna, dar îi ia temperatura și o întreabă, urmînd pașii unui chestionar: „Ați fost recent bolnavă? Ați făcut un test Covid? Ați avut febră, pierderea mirosului și a gustului, dureri de cap?” Vizitatoarea neagă dînd din cap. Se simte bine. Pînă la ridicarea interdicțiilor din perioada izolării, a respectat toate recomandările, a rugat pe cineva să-i cumpere tot ce avea nevoie. „Sînt proastă și disciplinată” glumește ea. Întîlnirea cu mama sa are loc în curtea așezămîntului, sub un cireș, în zi blîndă de primăvară. Între cele două doamne se află un geam de plexiglas înalt de doi metri. Ca să se audă, trebuie să vorbească tare. N-au voie să se îmbrățișeze, nici să-și ofere gesturi tandre.
Unui ziarist venit pentru un reportaj, adjunctul direcției azilului, încercînd să-i explice cumașezămîntul lor – ca și localitatea - a rămas o oază înconjurată de viruși, îi spune: „Am avut noroc, dar e și dovada că măsurile excepționale de protecție au funcționat.” Și precizează: „Vizitele în cameră nu sînt autorizate decît în cazul unui final de viață.” Și atunci, cu interdicția de a mîngîia pentru ultima dată ființa iubită. Prudență maximă. Avîndu-se în vedere că epidemia nu cunoaște mila.
Cînd cineva pleacă de lîngă noi spre cele veșnice, mai ales cînd se întîmplă cu o anumită grabă, ne dăm seama că o mulțime de lucruri nu au fost spuse. Atunci observăm cum graba vieții ne-a îndepărtat mult de cele esențiale. O ultimă îmbrățișare ne aduce o mîngîiere, ne ia o parte din vina de a nu fi fost destul de simțitori în relațiile cu cei din jur, cu cei apropiați, cu cei dragi. Sau, în cazuri fericite, mai adăugăm o floare, definitivă, în cupa omenescului, a dragostei față de celălalt. Virusul ne interzice însă asemenea gesturi. E categoric și nemilos. E un comportament neașteptat, cinic, sau e un comportament imitat? Pe cine imită sau continuă acest dușman mondial? Putem răspunde cu o întrebare retorică: Noi, în viața de zi cu zi, am fost întotdeauna suficient de miloși? De buni sufletește?