Ş A N T I E R L I T E R A R: EMIL DREPTATE

 

Hei, caii mei

 

Hei, caii mei, voi cai ai mei,

Flutură coama voastră lingă stele,

împovărată bate copita în auz,

Ajunge doar să mă gîndesc la voi

Şi-s zări de praf pe drumurile lumii

Şi şeile-s cit munţii pe spinări

 

Mai poartă tata bici de foc în mînă

Dar unde sînt acele limpezi ore,

Hei, caii mei de fum mai alergaţi,

Goniţi aiurea prin livezi pe cîmpuri,

Ard merele-n lumină şi se-aude

Cum creşte seva-n prunii de un an.

 

Hei, caii mei, voi cai ai mei,

De coama voastră-i spintecată zarea

Şi carul mare osii nu mai are,

Roţile lui lumină sînt pe cer

Un rîu care-şi adună apele în urma

Copitei ce-o întinde zilnic lutul

 

Hei, caii mei, voi cai ai mei

Cît v-am iubit si sînteţi fum,

Un colb înmugureşte dens pe drum

Şi zarea fulgeră chiar şi albastră,

 

Tăcerea voastră-i o fereastră

Din care-mi rîd ninsorile tîrzii

Şi-un neastîmpăr joacă-n suflet viu,

Uitat nechezul vostru mă ajunge

Din urmă ca un stol în care sînt

Sau aş putea să fiu pentru plecare.

 

 

 

Glasul acela

 

trunchi nevăzut

rănit de securea-ntâmplărilor

mult mai puternic decât mine

şi decât flacăra

şi decât apele

locuieşte şi-acum în pustiul

gândurilor nespuse din amândoi

 

De-atunci tot caut

să mă reîntorc

la vatra zămislirii

dar nu găsesc alt drum

şi mi-e teamă

la stingerea celui ştiut

 

Şi dacă toate s-au întâmplat

nu mă ispiti

cu muntele acesta înalt

pe care se-arată

strălucirea visată.

 

 

 

Vie ca slava

 

şi cinstea cea nevăzută

şi negrăită

 

Judecată fără părtinire

în timpul pribegiei

oglindit de lacrima uscată

pe urma subţire a nădejdii

 

Intru numele tău

mă rog de acum

cu neprihănită şi fierbinte

stăruinţă

 

Şi asemenea florii te vei ridica

asemenea ierbii vei creşte piatră vie

 

Fericită uitarea.

 

 

****

Toate acestea s-au întâmplat

pe când înaripate valuri

de aer primăvăratec

trebuiau să-mplinească vestirea

 

Rănile mi le oblojeai

dintr-un orizont al visului

 înainte ca el să mă locuiască

zămislire a strămutării prin zile

 

Vremea înaintea pasului meu -

un înger de pază îmi spuneai

ca să nu mă tem

şi să nu mă tulbur

 

 

Şi steaua să rămână mereu

deasupra locului

chemare ascunsă

botezându-mă iară

şi iară şi dându-mi de ştire

despre roadele vrednice

ale strigătului auzit p

rin împrejurimi.

 

 

****

Sărut acum în fiecare dimineaţă

genunchii tăi smerit plecaţi în rugă

şi încercată râvna lor

pe limba de pământ care ne ţine

Mâhnit şi socotind că-i trebuinţă

şi teamă şi cutremur

nu mă strivi

şi nici dispreţ străin

asupra mea nu pune

 

Ci lasă-mă să ard întreagă

jertfa sufletului meu p

e-altarul bunei tale viţe

şi izbăveşte-mi sângele -

un duh zdrobit

cu frunza verde de măslin

 

Nădăjdui-voi

dacă tot m-am rătăcit

şi-am tâlhărit cu vorbe-nşelătoare

pe-altarul arderii de tot

să zbor departe

adăpost să-mi fie

pe-acest năprasnic vânt

şi grea furtună

îngenunchierea ta.

 

 

 

 

Deodată

 

Într-o zi voi scrie un poem despre tine

Tata va fi plecat într-o călătorie

Spre o iarnă unde lupii gem de foame

Şi-n amintirea lui lingă un lemn părăsit

Voi pune cîteva flori veştejite aproape

 

Ştiu că tatei îi plăceau florile

De aceea cînd a plecat ne-a lăsat lingă ele

Să le-ngrijim primăvara şi toamna

Şi mai ales toamna căci numai atunci

Se-ntîmplă o migraţie curată a culorilor

 

Ştiu că tatei îi plăcea albul

Şi mi te-a lăsat moştenire în ochi

Am să scriu un poem despre ochi

Despre tine voi scrie un poem într-o zi

Şi-o să-ţi aducă aminte de icoana de-acasă

Pe care-o ţineai lingă pat pe perete

Să-ţi fie somnul liniştit fără vise

Deodată un dor după tata

Va trece nebun prin mine prin tine

Tu vei rămîne păzind florile lemnul

Primăvara şi toamna

Iar eu plin de albul moştenit de la el

Voi pleca pe urmele iui să-l găsesc

 

Şi probabil se va-ntîmpla într-o iarnă

Cînd icoana căzută lîngă pat se va sparge

Iar eu într-un vis fără sfîrşit

Voi vedea drumul tatei pe tata

Voi auzi departe lupii gemînd

Şi vocea ta citind poemul nescris

 

 

De-acum

 

De-acum poemu-acesta poate fi

Un gînd frumos de teamă pentru fluturi

Vezi se dezbracă şerpii printre spini

Ca ei de zile vremea ta o scuturi

Ce zeităţi din veacuri depărtate

Trec prin grădini şi nu altcineva

Şi nu strivesc lumina acelui ochi

Şi toată vrerea ta şi teama mea

 

Cînd ele ard pe cerul

De-acelaşi veac din fiecare zi

Cît clipa cînd gîndindu-te la fluturi

Tu gîndul încă l-ai putea opri