Emil Dreptate, la trei ani de posteritate

Conjudețeanul nostru, Emil Dreptate, s-a născut în 13 iulie 1946, la Miceștii de Câmpie, și a murit în 24 august 2018, după o boală necruțătoare. A urmat cursurile Universității „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Poet, jurnalist (corespondent pentru Radio România Actualități în Bistrița-Năsăud și director al cotidianului Mesagerul de BN), membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

Debut literar în revista Tribuna de Cluj, cu poezii, 1964. A fost prezent în toate revistele literare importante ale țării. În timpul vieții a publicat volumele: Vicleana vânătoare, Editura Eminescu, 1984; Cenușa unui zeu, Editura Eminescu, 1987; Mâine cântecul acesta, Editura, Dacia”, 1989; Vestirile despre tine, Editura George Coșbuc, 1995; Netălmăcit. Așteptările, Editura Eminescu, 1996; Păzitorul de cântece Editura Eminescu, 2001-Colecția Poeți români contemporani, Există un loc. Editura Mesagerul, 2008, Colina de aer, antologie, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011. În anul 2020, ing. Eva Dreptate, soția poetului, a publicat poemele apărute și câteva inedite în volumul Poem pentru absență la Editura Solon Bistrița, manageriată de Radu Barna.

Pentru o perspectivă cuprinzătoare, diversă, asupra operei poetice a lui Emil Dreptate, reproducem fragmente din cronicile literare semnate de importanți critici literari ai țării:

“Muzicală, strânsă cu eleganță în mareele unei proze tradiționale, producția lui Emil Dreptate exprimă o tendință a decorporalizării trăirilor. Sângele său apare subțiat, întomnat, răspunzând cu melancolie decorului medieval local, într-un amestec de reflexe istorice și uneori declinante... Neîndoios, fundalul acestei incantații dureros dematerializante e unul mistic.” Gheorghe Grigurcu-România literară.

”Un splendid poem - Cine-a strigat - reia tema, îi dă un profund înțeles existențial cu ecouri argheziene. Cuvîntul ia ființă în strigătul terorizînd armonia cosmică, vestind totodată o trădare a inocenței, o dezordine provocată de o stranie conjurație. Emil Dreptate ne înfățișează un univers amenințat să-și schimbe structurile, oglinzile senine în coșmare. Vînătorul ia ceva din hieraticul chip al naturii disponibile să instaureze o altă ordine a valorilor, să participe la regia dramei. Realitate și vis, neliniște și reculegere se conjugă într-un scenariu de paradoxuri, de amînate "replici" ale ființei, de expansiuni ale realului ce cunoaște în final revelația cuvîntului, luminii.” Zaharia Sângeorzan - România literară

,,Emil Dreptate face parte din generația marcată de regăsirea unei poezii sub semnul multiplu al unor Esenin, Emil Botta, B. Fundoianu, Simion Stolnicul și sub aripa „de neatins” a lui Ion Barbu (deceniul 7). Cultul formei, al metaforei, al rostirii frumoase (firesc după o perioadă de neglijare ostentativă a esteticului) au transformat adesea poezia într-un fel de geometrie a inefabilului (tot în sensul marelui matematician-poet), în spațialitatea căreia sondările în profunzime prevalau abordării actualității. În consecință, se prefera comunicarea discretă și ușor încifrată, se cultiva un vag paseism (mascat prin eros) și în orice caz se evita infiltrarea concretului. Toate aceste caractere se opuneau celor care duseseră poezia contemporană într-un impas fals obiectiv, la o degradare a rostirii poetice. Valentin Tașcu - Patosul interior al elegiei, revista Tribuna

,,Este invocată și natura ca motiv de meditație Ținutul natal care e și titlul unei poeme fiind văzut ca o oază de liniște și pace, copilăria plasată în univers agrest revenind în memorie, în ipostază, catalică și de domolire a angoaselor maturității. Vara, copil,/ În apele răului/ Scăldându-mă... / Până deveneam albastru/ Ca apele. (Vara, copil). Erosul e absolut în toate ipostazele, inclusiv în cel conjugal, transfigurat însă la tensiuni lirice remarcabile, rafinate și sublimate uneori până la zone ermetice, fără să știrbească însă din candoare și din cadența ritmică, interioară. Iată o foarte subtilă declarație testamentară de dragoste: Tu să mă-nchizi/În oglinzile sângelui./ Cine știe ce semne/ Sunt pentru dezlegare?/ Poate ochiilor rămân/ Stele de seară/ Și obrajii/ Fântâni/Așteptându-le răsăritul. (Tu). Alteori găsim dorința încremenirii chipului iubit în retortele primei idile sau pledoaria lirică pentru împăcare, despărițirii opunundu-i-se o piatră (evident Simbolul casei) și, o biserică (simbolul trăiniciei).” Ion Moise-Minerva nr. 48-49/1995.

,,De fapt, melancolia accentuată a poemelor lui Emil Dreptate este provocată de un paseism pronunțat trăind între aceleași coordonate atinse de sunetele auzite sau bănuite ale cornului de vânătoare: Ca pescăruși rătăciți pe un șes/ Ori a inimii desfrunzită grădină/ Vorbele vechi cu un nou înțeles/ O să vină, nesfârșit, o să vină. (Tablou de toamnă). Până și visul, de obicei o proiecție, o opțiune compensatorie în literatură, îl retrăiește de fapt printr-o invocare, o altă întoarcere spre trecut: Hei, caii mei, voi cai ai mei/ Cât v-am iubit și suntem fum (Hei, caii mei).” Andrei Moldovan-Erezii lirice, Editura, Limes” Cluj-Napoca, 2004.

,,În Netălmăcit așteptările... aștepți să dezlegi tâlcuri ale existenței, angoase ce se revarsă dinspre suflet înspre vers, permanenta prezență a obsesiei ireversibilei treceri a timpului și a întoarcerii într-un univers matrice al copilăriei sau într-unul al solitudinii contemplative. Blânda desfrunzire, o vânătoare la care îl supune timpul pe Un drum al zilei către seară este conștientizată dureros: Dar înghețul e-același/ Pătrunde/ Dinspre sângele/ Morților mei". Volumul de față poate fi interpretat ca și o sinteză a celor anterioare, prin unitatea tematică și de atmosferă, dar și prin obsesii concrete. Emil Dreptate este, în concluzie, un poet aflat sub zodia clasicului, el are permanenta seninătate și prospețime a poeziei autentice, are puritate a ființei lirice, bogata sa cultură este una sintetică, el nu stă în umbra vreunui zeu protector. Pentru el, drumul lung trebuie să fie un dantesc permanent îndemn.” Tit Liviu Pop - Scriitori contemporani Editura George Coșbuc, Bistrița, 2003.