Olimpiu NUȘFELEAN: Ignoranța naște crimă

Parcurgem o perioadă în care, pe lîngă necazurile generate de pandemie, se pare că morțile nevinovate cresc încet, dar constant. Pe lîngă neașteptatele accidente de circulație cauzate de indivizi certați cu minimul respect față de celălalt, știrile ne aduc necontenit cazuri de oameni (tineri) care se sinucid fără vreo explicație, de oameni uciși cu sînge rece de indivizi cu un comportament surprinzător, ale căror gesturi sînt greu de descifrat pînă și de mințile unor criminaliști celebri. Ne-ar putea afecta și numeroșii oameni care, suferinzi de anumite boli, dar care nu au intrat (și încă nu intră) în socoteala celor care se interesează doar de pandemici, au murit neștiuți în casele lor, fără să încarce, mai ales fără să încarce în mod simbolic statisticile deceselor. Înmulțirea unor cazuri nefericite și, într-un fel, mai puternica amprentare a percepției publice nu țin, cred, doar de situații generate de pandemie, deși pe ecranul zilei cauzele sînt trimise spre aceasta.
Încă înainte de pandemie, aflam din presă despre tineri care renunță la viață aproape fără vreun motiv. Poate o ceartă cu o (presupusă) iubită sau cu cei apropiați (părinți, frați, prieteni). Apoi tineri care comit o crimă pe motive banale (un bunic sau un părinte care nu le mai asigură banii de buzunar). Un condus de mașină fără permis. Un consum de droguri care scapă de sub control…
Apoi sunt crimele greu de elucidat, precum Colectiv, sau dezastrul de la ATI din Piatra Neamț, cazul de la Caracal, răfuiala de la Onești. La unele, justiția găsește cu greu făptuitorul, la altele, se concentrează spre o singură țintă, cînd, poate, ar trebui căutați și alți „co-făptuitori”.
Și, peste toate, apar decesele suspecte din spitale. Acum, desigur, sîntem de acord că în spitale, pe lîngă faptul că pacienții sînt vindecați (și acesta este marele și incontestabilul rol al acestora), unii pacienți mai și mor. Oricît ar fi de bun, un medic nu poate face minuni absolute. Dar se înregistrează și numeroase cazuri… suspecte, pînă acolo încît oamenii încep să nu mai aibă încredere locașurile spitalicești. Și mai vin și indeciziile provocate de administrarea vaccinurilor împotriva Covid-19.
În toate cazurile, sînt căutați vinovații „punctuali”, cum e și firesc. Mai în glumă, mai în serios, spunem că mortul e de vină. Sinucigașul își ia asupra lui întreaga vină. Pînă acolo încît nici Cel de Sus nu se prea amestecă într-un asemenea gest. În unele cazuri e vorba de un criminal dovedit, în altele, de un electrician sau o asistentă medicală intrați din întîmplare în scenariu… Dar, așa cum coronavirusul se folosește de diferitele comorbidități ca să-l termine pe un om, oare decesele din cazurile pomenite mai sus, ca și altele, de ce comorbidități sociale (despre care am mai pomenit cîndva) se folosesc?
În situația celor două omoruri de la Onești se vorbește, pînă acum, de doi vinovați principali. Mai întîi, criminalul, fără nici o scuză. În al doilea rînd, polițiști din zonă (să le zicem), care s-au comportat foarte… derutați. Ce-i deruta? Incompetența? Lipsa procedurilor? Comoditatea? Convenționalismul care îi copleșește? Eronata apreciere a situației? Ineditul situației? În România, nimeni nu crede, nici măcar polițiștii, că un om ar putea fi omorît, cu cruzime, în fața unui polițist. Nu s-a mai întîmplat așa ceva. La noi, polițiștii sînt obișnuiți să depună armele în fața interlopilor, mai ales atunci cînd aceștia îi sfidează cu tot disprețul. Și apoi, dacă polițistul trage un glonț, fie și în aer, are mult inconfort de îndurat pînă își justifică gestul… Trec de la una la alta, dar faptele însele pot fi cu greu cuprinse într-o viziune coerentă, deși „cauzele” care le produc sînt destul de restrînse. Și, apoi, presa scoate la lumină nenumărate fapte/acte socotite/ numite criminale, dar nu prea vedem pedepse pe măsura lor.
Dar… În cazul Onești, au fost identificați, pînă acum, doi vinovați, dar nu s-a spus aproape nimic despre ce l-a determinat pe criminal să facă gestul abominabil. Au apărut în presă niște bîlbîieli. Legate de justiție. De o poveste veche. Și mai lungă. Crimele din Onești, după cum relatează presa, au pornit după 17 ani de procese și confiscarea în justiție a unui apartament. E o confiscare cu cîntec. E vorba de un proces care a durat, ca de obicei, foarte mult. A fost un proces tărăgănat. Din cauza administrării probelor? Din cauza unor indecizii ale justiției? Suspecții principali, cei doi sexagenari, soţ şi soţie, Gheorghe și Aurelia Moroșan, au pus la cale atacul, considerând că şi-au pierdut pe nedrept apartamentul, în urma conflictului cu SC Chimcomplex SA Borzeşti. „Unde e hotărârea judecătorească, prin care s-a permis evacuarea silită?”, întreba Gheorghe Moroșan, într-o postare pe Facebook, încă din în 2018. Se pune o întrebare simplă: de ce nu a fost eliberat actul cu pricina? De ce nu a fost convinsă familia că hotărîrea judecătorească e… justă? În atîta amar de vreme… Iar dacă vreun vecin i-a sunat pe cei doi că au „intruși” în apartament, oricare vor fi fost aceia, nu înseamnă că „martorii” au participat la inițierea crimei. Poate că nu credeau nici ei în justețea actului… păstrat la secret de justiție…
Societatea în care ne-a fost dat să trăim este desigur cea mai bună. Nu avem la dispoziție alta mai bună. Pe asta în care trăim nu o putem schimba cu de la noi putere. Încercăm, prin manifestații, răscoale sau revoluții, dar cam tot pe acolo pe unde vor mușchii ei ne ține. Are noxe de care nu putem scăpa. Le mai îndepărtăm, încet, ne mai facem că le uităm. Dar există și noxe pe care am putea să le înlăturăm, însă le ignorăm cu de la sine putere, cu cinism, cu sentimentul unei culpe ce ne pecetluiește destinul. Le numim, le introducem în proiecte de eradicare, dar nu facem mai mult. Sinucigașul rămîne singur, fără vreo cultură care să-l sprijine la greu, fără vreo credință care să-i oprească gestul definitiv, polițistul se încurcă în proceduri confuze, actul medical e zădărnicit de comodități spitalicești, criminalul e dus spre acțiuni criminale de convenții zădărnicite de tot felul de manifestări ale ignoranței. Dacă ai încerca să exprimi într-o viziune întregul fenomen al ignoranței „civice”, a comportamentului din cetate, vei constata că e foarte greu de cuprins, că e enorm, că e nu mai știu cum, cum ziceam mai sus. Ignoranța și incultura – care ar putea fi slăbite prin efort social și politic, că economia se pliază în cele din urmă pe deciziile politice -, ignoranța și incultura generează, fără să ne dăm seama, fără să vrem să acceptăm, multe situații criminale. Puțină etică în plus, cîteva clase serioase de școală, un dram de cultură autentică. De așa ceva ar fi nevoie. Așa ceva ne-ar fi util, în edificarea societății de azi, deși, de-o vreme, căutăm „utilitatea” pregătirii noastre pentru viață mereu în altă parte, în alte concepte. Și, înainte de a ajunge la soluția glonțului, ai – ca instituție de stat, ca om politic, ca profesionist, ca simplu trăitor în comunitate – ai, deci, atîtea oportunități prin care să faci societatea mai bună. La modul real. La modul de comparație cu alte modele. La modul de a te ridica pe propriile picioare. Iar, în cazuri extreme, ai de ales: între ucigaș și omul care e amenințat de mîna ucigașului. E o grea provocare pentru omenire. Poate fi rezolvată. Cu rațiune și fermitate.