O provocare pentru societatea civilă

În momentul cînd va fi citit acest articol (deh, de cine îl va citi), probabil că lucrurile vor fi mai clare, deși puține lucruri clare se întîmplă în lume sau în țara asta. E vorba de trei zile de anomie marcate de joi, ora 24, cînd legea stării de urgență încetează, și (abia) luni, cînd va putea funcționa legea stării de alertă. De ce această perioadă? Nu prea are rost să ne întrebăm, căci ajungem la răspunsuri banale și enervante. Posibilele răspunsuri pot merge spre comoda lentoare guvernamentală și somnul odihnitor al parlamentarilor. Ei, dacă era vorba de efectiva accelerare a lucrurilor la vreme de pandemie, de situații de urgență sau de alertă, n-ar fi fost o soluție binevenită ca parlamentarii – pe perioada urgențelor – să fie carantinați în parlament? Costa mult mai puțin decît disfuncțiile apărute din lipsa unor legi la zi. Stăteau în parlament și rezolvau urgențe. Cazarea oricum le e plătită, cred, pentru cei care nu sînt bucureșteni, cantina e mai ieftină decît masa miilor de carantinați prin hoteluri sau pensiuni sau nu mai știu pe unde, servită la timp, iar de contaminare, ce să mai zic?, că dorm în parlament sau acasă (după cum se mișcă, uitînd ce legi au pe masă), tot se contaminează ei, unul de la altul, de boli care n-au nici o legătură cu legiferarea mersului spre mai bine a… binelui public. Asta era așa, o idee, n-am nici o treabă cu parlamentul, doar din cînd în cînd, la un vot, care e sau nu.
Sînt însă trei zile „libere” cu privire la care guvernul se frămîntă cum să facă astfel încît să nu ne lase fără legi…la zi. Păi n-ar trebui să se frămînte. Legi care să regleze viața publică există. Avem legi pentru hoți (sau împotriva hoților?...), pentru cei care tulbură liniștea publică, pentru cei care îi amenință pe alții… Cît despre amenzi și alte pedepse… După bîlbîialadin vremea urgenței, cine se mai teme de amenzi, în afară de copiii din clasa pregătitoare și pensionarii cu pensii mici? Cei din urmă, buni plătitori de amenzi.
În cele trei zile de libertate fără nevoi urgente, viața s-ar putea desfășura normal. Și prudent. Cu prevențiile de rigoare. Prevenții realizate de omul… civil. Și civilizat. Ar fi fost o încercare. Un test. Un test în care ar fi fost probat comportamentul individual – în comunitate – și ar fi fost pusă la încercare și conștiința fiecăruia. O conștiință ameliorată în timpul pandemiei. S-ar fi făcut proba vieții din timpul relaxării administrative, cu observații care ar fi putut îmbunătăți anumite reglementări generale.
În această perioadă de luptă cu COVID-19, cred că am adunat suficientă experiență și meditație încît să ne facem o idee de cum trebuie dusă viața de acum înainte, în situația în care virusul mai poate să rămînăîntre noi, ca și alți viruși, dar și că trebuie să ne găsim determinările care să ne ajute să ne bucurăm de viața în sine, fie că legile sînt mai aspre, fie că nu. Majoritatea oamenilor aderă la comportamentul înțelept din comunitate, dezvoltînd moduri de a fi diverse (și libere), dar cu atenție spre ceea ce așteaptă și ceilalți de la viețuirea în comun. Fiecare are dreptul să facă orice dorește cu trupul său, dar nu are dreptul (și libertatea) să-i deranjeze sau să-i pună în primejdie pe cei de lîngă el. Morala și justiția sînt un suport al unui comportament relaxat și responsabil. Există însă și oameni care nu intră neapărat într-un asemenea comportament, mai întîi naivii și inocenții (puțini, cu atitudini ciudate, unele scoase din context), apoi extravaganții și excentricii (greu de definit, diverși ca atitudine spre bine sau spre rău), mai apăsat incomozi vin indiferenții, nepăsătorii și ignoranții cu dedicație (care răstoarnă totul în jur cu sentimentul că ei dețin adevărul), printre ei se pot număra și… mai-mult-decît-cunoscătorii (care interpretează lucrurile după cum le taie capul) și, peste toți, sînt răuvoitorii, care, pe ascuns sau la vedere, la foarte vedere, provoacă situații dramatice. Pentru aceștia nu-s suficiente recomandările, ci legile, cu puniții distribuite gradual. Cu polițiști și jandarmi care își cunosc meseria.
Pentru buna conviețuire într-o societate, nu poți menține lucrurile în ordine doar cu ajutorul legilor făcute și mai ales aplicate de alții. Desigur nici cu ajutorul propriei legi, individuale. Conviețuire înseamnă și convenire, cooperare și coerență în viața publică. Co-responsabilizare. Fiecare este responsabil nu doar pentru „liniștea” lui, ci și pentru „liniștea” celuilalt, a celui de lîngă el. În acest sens, perioada de relaxare după stresul urgențelor va fi și una de provocare pentru societatea civilă. Este una dintre cele mai importante provocări pe care ni le lansează pandemia: să devenim mai responsabili în comportamentul public! Trebuie, desigur, să cerem și să veghem ca autoritățile să-și onoreze însărcinările, dar, în același timp, să nu lăsăm lucrurile doar în seama lor. Nu putem accepta ca polițiștii – ca și parlamentarii sau guvernanții – să doarmă în bocancii statului, dar nici nu putem aștepta ca lîngă fiecare cetățean să fie plantat un polițist. Trebuie să re-învățam să nepurtăm de grijă, dar, pe lîngă asta, să învățăm mai bine să veghem la buna desfășurarea avieții publice, cu tot ce incumbă aceasta, luînd atitudine cu decență, liber și democratic. Cu dreptul la atitudine, ce poate intra în obișnuința unei societăți responsabile și confortabile. Nu putem lăsa ca o nedreptate să treacă neobservată sau ignorată, nici să privim pasivi la cineva care își face de cap creînd disconfort sau tot felul de toxine în vecinătatea noastră. Ne exprimăm astfel dreptul de a participa la treburile țării, care sînt efectiv ale noastre, nu doar cu prilejul alegerilor, ci și în viața de fiecare zi. Viitorul devine mai puțin stresant – cu toate pandemiile pe care le poate aduce – dacă-l întîmpinăm cu responsabilitate civică, exigenți, prevăzători și încrezători în comunitatea unde ne ducem zilele. Anomia nu exclude un asemenea comportament.