Mai avem putere să fim prudenți și prevăzători?

Deși termeni precum „prudent” și „prevăzător” pot fi sinonime unul pentru celălalt, îi folosesc distinct pentru că înțeleg să le dau sensuri adverbiale diferite, complementare totuși. Avînd timp la dispoziție, putem despica firul în patru. Dacă o putem face în interesul nostru. Adică să fim prudenți, se privim alături, în imediat, să fim atenți la ce ar putea să ne producă neplăcere și să ne ferim, iar pe de altă parte să ne gîndim, în viitorul imediat, la ce ar putea să ne producă neajunsuri, cu, desigur, efect (și) pe termen mai lung sau foarte lung. Să fim atenți, noi înșine, la ceea ce ni se întîmplă sau ni s-ar putea întîmpla, purtîndu-ne singuri de grijă, înainte de a ne purta alții.
În momentele prin care trecem – de luptă cu COVID-19 – există entități (definite relaxat) care au grijă de noi: medici, polițiști și militari, administratori ai vieții publice, membri ai comunității în care ne ducem viața, unii dintre aceștia mai limpezi la decizie sau acțiune, alții mai puțin. Vedem că disfuncțiile apar peste tot. Medicii, în general, lucrează la tensiune maximă, deseori înfrînți de managementul prost, de lipsa materialelor de strictă necesitate, deruta profesională (sînt oameni care mor cu zile nu din cauza virusului, ci a unui tratament neefectuat la timp), cercetătorii înaintează încă pe bîjbîite pe urmele virusului, nu-i pot da de capăt așa repede, polițiștii și militarii fac ce pot, decidenții se îneacă în tot felul de confuzii, fără strategii și fără idei de acțiune, fără predicții clare, iar oamenii de lîngă tine, cu care te întîlnești pe stradă sau la magazin, au comportamente de tot felul, unii sînt cuminți și ascultători la ceea ce li se cere, alții bravează, fac pe eroii, neatinși de nici un pericol, pînă la a disprețui total pe cel pe lîngă care trec. Marea încercare este să ieși din confuzia în care te aruncă zilnic decidenții, cei care ar avea datoria să aibă grijă absolută de viața oamenilor, de viața publică.
Într-una din aceste zile, la vremea amiezii, un magazin tip (?) era plin de pensionari, mulți fără măști și fără grija de a păstra distanța corespunzătoare între ei. Nici salariații magazinului nu aveau asemenea griji. Cîțiva cumpărători mai tineri erau și mai relaxați. Pe străzi – un plus de animație auto… În același timp, la aeroportul din Cluj-Napoca era înghesuială la avioanele care îi duceau pe doritori la cules de sparanghel în Germania, bucuroși că românii erau apreciați peste hotare și sînt duși la munca de jos cu orice risc. Au fost trimiși spre țară cînd erau o greutate, în primul rînd financiară, pentru străini (trebuiau carantinați acolo, pe unde se aflau), și imediat rechemați, ca mînă ieftină de lucru. Ei, bulgarii, polonezii… Premierul (Orban) se arata indignat și de ce se întîmpla la Cluj. Un fel de a fi, deoarece, așa cum s-a mai observat în presă, „acțiunea” nu putea trece fără acordul puterii superioare, ca și a celei… inferioare. (Oare ce mai e superior și inferior în această învălmășeală din țară.) În urmă cu vreo două săptămîni, un agricultor francez care cultiva căpșuni, spunea – într-un reportaj la o televiziune franceză – că urma ca peste vreo lună să adune roadele. Spunea că o să-i lipsească aproximativ o treime din mîna de lucru. Cineva însă, dintre superiorii lui, se va gîndi cum să-l ajute să-și culeagă roadele. Nemții s-au gîndit. Se gîndește cumva cineva de la noi cum să-i ajute pe agricultori să-și culeagă roadele la momentul oportun? Cei mari se vor gîndi cum să-i trimită – oficial! – pe români la muncă în străinătate ca să mai putem împrumuta cîteva miliarde de euro pentru plata cheltuielilor din țară, împrumuturi care vor fi returnate prin truda căpșunarilor din țară!... Dar nu prea are rost să ne facem nervi și cu asemenea chestii.
Problema este următoarea: să nu lăsăm garda jos în lupta cu virusul. Adică să fim noi, fiecare, atenți cum ne raportăm la amenințările lui. Trebuie să-i ascultăm pe specialiști, chiar pe conducători – ale căror indicații trebuie foarte bine cernute. O întîmplare cum este cea de la aeroportul clujean ne poate destabiliza foarte repede. Ne derutează și ne slăbește grija pentru viața noastră. După o asemenea debandadă marca autorităților… superioare, cum a fost cea de la Cluj, cum să-i mai ții pe oameni în case și cum să te mai plîngi că nu ai locuri în spitale? Autoritățile au început deja să se calce pe picioare cu ordinele militare. Dacă ar fi putut elabora o strategie clară, eficientă, bine documentată – cu cîtă informație exista la momentul elaborării – n-ar fi trebuit să fie date mai mult decît 3 ordinanțe militare, nu 8, 10 sau cine știe cîte vor mai da. Slabi din toate punctele de vedere. Ei. Cine se mai întreabă ce mîncăm – nu cît mîncăm –, ce apă bem? Nu vorbim acum de banul public, furat de-a lungul deceniilor, care ar fi trebuit să se regăsească în spitale și în aparatură medicală. Incapabili de soluții pe termen scurt. Nu mai vorbim de grija domnului Johannis pentru anticipate, cînd ar fi trebuit să anticipeze venirea și peste noi a vîntului dezastrului. Are, acum, fiecare timp să mediteze la propriile greșeli. Dar oare meditează? Ne-am tot plîns de măști chirurgicale… În orice județ, în orice oraș mai acătării există croitori care ar fi putut găsi motivația – și justificarea – să producă așa ceva, în cîteva zile, pentru urgențe. Doar solicitarea și decizia să fi venit. Orice județ putea fi umplut de măști în timp util, fără să mai fie așteptate asemenea produse venite din China sau Turcia… Halate, izolete, poate chiar ventilatoare… Doar nu-s supersonice și tancuri de mare performanță. Ce să mai vorbim de aprovizionarea farmaciilor cu medicamente de strictă necesitate pentru o serie de boli ce nu au legătură cu coronavirusul, boli cronice aflate în evidențe constant, situație neglijată cu incompetență de autorități. Dar se vede bine treaba că interesele obscure sînt mai puternice decît interesele față de propriul tău popor.
Îți iei capul în palme și încerci să cugeți cît mai adînc în căutarea adevărului, lăsînd de la tine, urmărind ce se întîmplă. Adevărul e greu de găsit, de deslușit. Adevărul îți joacă feste, nu se lasă cuprins într-o logică. Ți se cere de către autorități să fii responsabil, să fii prudent, să respecți recomandările făcute prin ordine și decizii. Încerci, dar îți pui și întrebarea: oare autoritățile sînt responsabile?... Categoric nu! Acționînd peste capul poporului, autoritățile au autorizat (prin acorduri nu se știe cum negociate) transporturile de mînă de lucru spre Occident. Poate că oamenii plecați (înapoi) în străinătate au motivația lor, au nevoie de bani, decidenții au motivul lor, au avantajele lor – politice și/sau financiare –, dar gestul făcut cu o asemenea relaxare (peste poruncile ordinelor militare) au un efect devastator în țară, creînd confuzie și indisciplină, riscuri de creștere a îmbolnăvirilor. Autoritățile, iată, nu se comportă responsabil față de viața ta, de viața celor de lîngă tine. Ție îți spun să stai cuminte acasă – spre binele tău – dar „Autoritățile” îi înghesuie pe sparangheliști – noaptea, pe ascuns – în autobuze, în parcări și în avioane, aprinzînd posibile focare de pandemie. Sau nu? Dacă nu, atunci la ce e bună toată tevatura cu coronavirusul? Povestea COVID-19 e oare o invenție planetară? Îți pui o asemenea întrebare și apoi te uiți repede, speriat, spre Italia, Spania, SUA și-ți spui că, totuși, nu e de glumă. Și atunci cine glumește? Virusul nu.
Deci: să nu credeți că pericolul a trecut și că se poate zburda de acum, dînd cu tifla autorităților. Desigur că, pe lîngă frica de boală, comportamentul confuz al decidenților ne stresează, dar nu putem să ne lăsăm în voia sorții, nici chiar a autorităților. Trebuie găsite și alte modalități de luptă împotriva virusului decît stricta ascundere în casă. Spunînd asemenea lucruri, nu invit pe nimeni să părăsească autoizolarea. Ne putem lăsa în voia lui Dumnezeu, dar un asemenea gest nu înseamnă abandonare a luptei, dimpotrivă, într-un asemenea caz vom găsi mai multă forță interioară în lupta pentru a învinge toate temerile. Într-o scenă de război din romanul unui scriitor chinez actual (n-are legătură cu virusul), cînd se văd înconjurați de cadavre, un soldat bătrîn îi spune unui copil de trupă să nu-i fie frică deoarece dacă o să creadă că n-o să moară atunci nu va muri. E o chestiune de credință. Dacă lămurești un asemenea lucru, atunci nu-ți rămîne decît să-ți organizezi propria salvare, desigur cu ajutorul celorlalți. Nu de unul singur. Trebuie inspirate autoritățile să găsească și alte soluții de protecție. Și important este să învățăm să ne protejăm, noi pe noi, noi pe ceilalți, ceilalți pe noi, în orice situație, cu sau fără restricții … Dacă, în perioada pandemiei, un grup de oameni ce nu-și mai încap în piele se adună la o bere sau la un taifas între neamuri sau între vecini, putem să fim de acord că e treaba lor, doar trăim cu toții în libertate și democrație. Dar adunarea lor afectează comunitatea, îi afectează pe cei pe care îi ignoră. Ei pot să se infecteze cu virusul ei între ei și, ca urmare, pot ajunge să ocupe niște paturi în spitalele aglomerate sau, prin răspîndirea virusului contactat la adunare, pot să infecteze pe alții, care în fond n-ar avea nici o vină… Prudența n-ar trebui raportată la o săptămînă sau la o lună, nici chiar la un an, ea ar trebui să intre în obișnuință, în cultura fiecăruia. Grija pentru propria viață și pentru viețile celorlalți trebuie să fie permanentă, în înaintarea într-un viitor care, de acum, ne va mai aduce surprize neplăcute. E un viitor pe care trebuie să-l privim prevăzători, convinși însă că o să-l putem transforma și într-un prezent frumos.