Melania Cuc: Carte poștală din Capitală

Bucureștiul este retorta în care m-am format ca scriitor și jurnalist, locul în care mi-am crescut copiii și am legat prietenii care au depășit granițele timpului și ale geografiei personale. Revin pe malurile Dâmboviței uneori și o fac cu aceeași emoție ca atunci când, adolescentă fiind, coboram din trenul de Transilvania pe peronul Gării de Nord.

Am fost bucureșteancă peste 30 de ani, apoi am revenit în Ardealul care păstrează încă fațete ale severității Imperiulul Austro-Ungar.  Sudul României, Vechiul regat, cu toate nuanțele sale contradictorii; cu furia pe care o stinge într-o îmbrățișare, cu năvalnica schimbare de oameni și peisaje, mă face să mă simt mai liberă, fără grija zilei de mâine.

Ieri am sărbătorit ziua Sfântului Nicolae cu vechi și buni prieteni, într-un local cu vin fiert în sirop de fructe mediteraneene și arabescuri de scorțișoară, la o masă așezată lângă un perete vitrat, prin care mie mi-e drag să privesc oamenii, așa cum făcea boemia interbelică la Capșa.

Un birt al zilelor noastre, – organizat după un ,,concept,, care se schimbă anual, după cum ne informează cei ai casei. Nu doar ambientul, meniul și prețurile au evoluat în ultimii ani. Altminteri sunt și omeniicare trec pe trotuar, cei care vine sau pleacă din/spre Târgul de Crăciun,  din fața clădirii Parlamentuli.

Peste tot clipocesc leduri colorate, în timp ce ploaia tare rece ne face să visăm la poveștile de la gura sobei. Bucureștenii, ca peste tot în lume, se împart între cei care rulează mașini cu mulți cai putere și ceilalți, pietoni zgribuliți, cu toate visele lor mărețe ascunse într-o pereche de mănuși tricotate.

Sigur, facem și noi fotografii, mărturii ale clipei, și ne pregătim să părăsim localul. Din prag, un piccolo strămutat de prin sudul Asiei ne zâmbește profesional, iar noi îi răspundem, timp în care ne și aventurăm,  traversăm bulevardul. Crivățul, de care uitasem în iernile mele transilvane, a prins deja Bucureștiul sub aripa lui și îl biciuie. Cui îi pasă?

Din mers, mai tragem câteva cadre, neapărat cu clădirea Parlamentului în spate, cu bradul de la răscrucea bulevardelor, cu roata-mare și cu tinerii și mai puțin tinerii, multe perechi sprijinindu-se, asemenea unei miniaturi medievale a supraviețuirii urbane.

Bucureștiul meu este un puzzle la care lucrez de fiecare dată când revin aici. Din acest tablou pe bucăți nu lipsește Mănăstirea Antim, unde ne aciuim, ne închinăm, admirăm picturile, raclele cu moaște, Timpul însuși zidit în catapeteasmă. Zidită la începutul secolului al XVIII-lea, ctitorie a ierarhului Antim Ivireanul – mare tipograf, educator și martir al culturii române – mănăstirea adăpostește nu doar o istorie religioasă, ci și o veritabilă geografie a spiritului românesc.

În anii grei de după război, aici s-a închegat „Rugul Aprins”, o mișcare isihasto-culturală unică în spațiul românesc. Inițiată de Sandu Tudor (viitorul monah Daniil), reunea preoți, monahi, poeți, pictori, universitari, filosofi, oameni de știință. Împreună încercau să redea spiritualității românești demnitatea, profunzimea și libertatea interioară amenințate de epoca totalitară.

Între cei care au trecut pe aici îi amintesc pe Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu sau Anton Dumitriu – chipuri diferite, unite de lumina credinței, în care cultura devenea adesea formă de rezistență.

„Rugul Aprins” a fost, poate fără să o spună explicit, o mișcare de apărare a libertății spiritului într-o epocă dificilă. Autoritățile comuniste au privit cu suspiciune gruparea, iar în 1958 mai mulți membri au fost arestați, condamnați și închiși. Sandu Tudor a murit în detenție, iar Vasile Voiculescu a ieșit din temniță grav bolnav.

Astăzi, la Antim există un mic muzeu dedicat Rugului Aprins.

După ce am aprins lumânări pentru vii și morți, am părăsit așezământul sfânt cu senzația că am făcut o lungă și preacurată călătorie în Timp. Bucureștiul nu este doar stradă, cafenele, politică și pripeală, ci și locul unor încercări intelectuale și mistice care au modelat spiritualitatea noastră.

Scriu aceste rânduri într-o zi din prima decadă a lui decembrie, o zi ce se potrivește zicalei: „Să nu scoți cățelul din casă.” Prin fereastră văd zidurile Parlamentului, ale Catedralei Neamului și ale Academiei Române.

Mâine vor fi alegeri pentru Primăria Capitalei. Nu mai sunt bucureșteancă prin domiciliu, dar port în buletin și în inimă toate momentele, temerile și bucuriile pe care le datorez metropolei unde îmi scriam cărțile de început, convinsă că, prin literatura mea voi salva o bucățică din lume. Poate că nu mi-a ieșit cum am vrut, dar sunt recunoscătoare Bucureștiului care mi-a dat pâine și putere să cred în mine ca entitate, să cred în prietenie.

Bucureștiul are multe, foarte multe valențe. Pentru „Bună dimineața, Bistrița!”, pe care îl semnez în acest număr de ziar, cred că este suficient dacă vă îndemn să treceți Carpații, să vizitați Capitala fie și numai o dată în viață.