Vineri, 19 mai, de la ora 13.00, la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” va fi lansat volumul „Admirabila tăcere. Jurnal, 1970-1972“ de Alexandru Mironescu

La eveniment vor vorbi părintele 𝐈𝐨𝐚𝐧 𝐏𝐢𝐧𝐭𝐞𝐚 și prof. 𝐌𝐚𝐫𝐢𝐮𝐬 𝐕𝐚𝐬𝐢𝐥𝐞𝐚𝐧𝐮, îngrijitorul volumelor.

• • •

„Care este, așadar, testamentul, moștenirea lui Alexandru Mironescu, lăsată prin acest Jurnal?
Este bucuria pură, bucuria celui dedicat cunoașterii sub toate formele: umană, divină și mai ales a propriei sale ființe.
Este o anume atitudine de viață, provenită din bogata sa experiență, a unei puternice personalități, care se regăsește cu prisosință în Jurnal. Cercetătorul chimist, validat prin viața sa științifică, care se apropie treptat de filozofia științei și de filozofia religiei, ulterior de mistica creștin-ortodoxă în forma sa cea mai vie, prin practica isihastă, la Rugul Aprins, pledează în acest Jurnal în favoarea științei, dar totodată pentru non-idolatrizarea științei.
Este o formă de generozitate deschisă spre toate orizonturile căutării spirituale. Este o deschidere realistă către realitatea prezentă și viitoare, mai ales cea politică – comunismul va cădea, intuia Mironescu, tocmai în 1968 când nimeni nu credea aceasta, ba chiar o seamă de intelectuali români aderau la Partidul Comunist.
Este o formă superioară de luciditate (trezvie) care nu se lasă amăgită de cântecele de sirenă, din ce în ce mai abil deghizate, ale acestei lumi. Iar Al. Mironescu întreprinde în Jurnal ample incursiuni pe mările și oceanele cunoașterii umane pentru devoalarea cântecelor de sirenă: fie acestea geopolitice, fie culturale, fie spirituale.
Este o specie de creștinism ortodox în care primează căutarea Dumnezeului celui Viu. De aceea, creștinismul mărturisit de Jurnalul lui Al. Mironescu nu este nicicând încruntat, este optimist și încrezător în generozitatea Duhului.“ — MARIUS VASILEANU

• • •

𝐀𝐋𝐄𝐗𝐀𝐍𝐃𝐑𝐔 𝐌𝐈𝐑𝐎𝐍𝐄𝐒𝐂𝐔 (1903–1973), om de știință, scriitor și filozof, a urmat studii de fizică și chimie la Universitatea din București și la Sorbona, unde și-a obținut și doctoratul. Un al doilea doctorat, în filozofie, l-a susținut la Universitatea din București. A activat ca profesor de chimie în cadrul aceleiași universități, la Facultatea de Științe (1929–1949). A făcut parte din celebra grupare a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (București). A fost preocupat de relația dintre credință și știință, precum și de complexul raport dintre cultură și spiritualitate. Persecutat de regimul comunist, este îndepărtat din învățământul universitar (1949) și, mai târziu, va fi arestat și întemnițat (1958), alături de fiul său, studentul Șerban Mironescu, și de alți membri ai Rugului Aprins, sub acuzația de activitate subversivă. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare şi eliberat în 1963. A desfăşurat o activitate publicistică prodigioasă. În afară de lucrări de specialitate, a publicat romanele Oamenii nimănui (București, 1935) și Destrămare (București, 1939), precum și lucrări cu caracter filozofic și teologic, printre care Limitele cunoașterii științifice (București 1945, republicată în 1992 și 1994) sau Certitudine și adevăr (f.a., republicată în 1992). Postum, i-au fost publicate romanele Serile singurătății (București, 1996) și Ziduri între vii (București, 1996), un volum de versuri, Poeme filocalice (Slobozia, 1999), un volum de teatru, Ruth. Coborâți la prima? (București, 2003), și câteva cărți de eseuri: Kairos: Eseu de teologia istoriei (București, 1998), Docendo discitur (Constanța, 1999), La scaunul singurătății (Cluj-Napoca, 2015). Tot postum i-a mai apărut un jurnal de idei, Floarea de Foc (București, 2001 și 2019), alături de volumul Admirabila tăcere. Jurnal, 1967–1968, București, 2015; Humanitas, 2019), Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (Humanitas, 2019) precum și Admirabila tăcere. Jurnal, 1970–1972.

Vă așteptăm!